Centenarul Constituței din 1923

Au existat nu mai puțin de șapte constituții, fiecare dintre ele fiind expresia unui alt tip de regim politic. Constituția din 1866 a fost constituția fondatoare, cea din 1923 a unificării, iar cea din 1938 a regimului de autoritate personală.

Steliu Lambru, 29.05.2023, 15:29

Victoria Antantei din primul război mondial, coaliție căreia România i se alăturase din 1916, a dus la unirea teritoriilor locuite în majoritate de români din Rusia țaristă și Austro-Ungaria cu Regatul României. În martie 1918, Basarabia sau Moldova de est dintre râurile Prut și Nistru anexată de Rusia în 1812 se unea cu România, iar în lunile noiembrie și decembrie Banatul, Bucovina și Transilvania se uneau cu România. Regatul României Mari, astfel format, era o construcție nouă și mult mai divers decât ceea ce fusese anterior.

Din 1866, odată cu venirea pe tron a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și a adoptării primul act fondator al statului român, începe istoria constituțională de 125 de ani a României. Au existat nu mai puțin de șapte constituții, fiecare dintre ele fiind expresia unui alt tip de regim politic. Constituția din 1866 a fost constituția fondatoare, cea din 1923 a unificării, iar cea din 1938 a regimului de autoritate personală a regelui Carol al II-lea. Următoarele trei constituții au fost ale regimului comunist, cele din 1948, 1952 și 1965. Ultima și cea care este în vigoare și azi a fost votată de români în 1991 și a restabilit valorile democrației după răsturnarea regimului comunist din 1989.

Constituția din 1923, publicată pe 29 martie 1923 în Monitorul oficial, a reprezentat forma cea mai înaltă a dreptului constituțional românesc. Centenarul ei readuce în memoria colectivă cel mai mare stat român democrat, creat la finele primului război mondial, pentru care s-au jertfit aproximativ 500.000 de români conduși de suveranii lor, regele Ferdinand și regina Maria. Academia Română și ambasada Italiei la București au celebrat împreună cei 100 de ani care au trecut de atunci. Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, a punctat principalele momente ale unei istorii contituționale a României prin observații asupra istoriei dreptului din secolul al 19-lea, prin care se puseseră bazele viitorului stat român:

”România avea deja o constituție din 1866, dar aceasta, conform opiniei generale din epocă, nu se mai potrivea cu realitățile de după 1918. Și despre acest document denumit constituție s-au emis în România judecăți care au devenit prejudecăți. Unele susțineau că românii au ajuns foarte târziu să aibă o constituție. De fapt, românii au avut o constituție la momentul potrivit, odată cu majoritatea statelor moderne europene. Italia și-a avut propria constituție în 1861 la unificare, preluând constituția din 1848 după revoluția de la Palermo.”

Preistoria constituțională a României din secolul al XIX-lea este fascinantă prin faptul că se observă cum vechile cutume dispar și alte valori moderne le iau locul. Una era importanța votului popular. Ioan-Aurel Pop: ”După cum se învăța la școală, Constituția este legea fundamentală a statelor. Eu aș adăuga a statelor moderne, în Evul Mediu nu existau constituții, oricât de mult ar vrea unii să împingă lucrurile în trecut. În spațiul românesc, Regulamentele organice din 1831-1832 pentru Țara Românească și Moldova sau Diploma leopoldină din 1691 pentru Transilvania au fost impuse sub stâpâniri străine și au doar valoare constituțională, ele nefiind expresii democratice ale aleșilor poporului român. Constituția din 1866 a fost prima adevărată făcută după model european avansat, modelul belgian, și adaptată realităților românești într-un stat care abia devenise monarhie constituțională.”

Secolul al 19-lea se încheia, de fapt, în anii ’20 ai secolului XX, după marea încleștare mondială din anii 1914-1918. Iarăși totul se schimba, iar noile circumstanțe ale apariției României Mari duceau la nașterea unei noi Constituții. ”În 1918, România își dublase populația și își mărise teritoriul, ca să fim optimiști, nu de două ori, ci aproape de trei ori. Prin urmare, era nevoie de o unificare și o uniformizare în primul rând legislativă. Și aceasta doar Constituția o putea face. Constituția noastră din 1923, adoptată de Parlament, a fost una democratică la nivelul democrației de atunci, și aș adăuga la nivelul democrației din statele sud-est europene. Documentul a declarat România stat național, unitar, indivizibil cu teritoriu inalienabil. Ea a fost supranumită ”Constituția unificării” și n-a avut o soartă foarte lungă.”

Din păcate, Constituția din 1923 va fi victima ambelor regimuri totalitare criminale, fascismul și comunismul. În 1938, ea se prăbușea sub loviturile ideilor fasciste, iar în 1948, abia reinstaurată, va fi desființată de regimul partidului comunist. Ioan-Aurel Pop:

”După nici două decenii de funcționare, în 1938, România a avut o altă constituție. Apoi, după cel de-al doilea război mondial, a fost reoficializată aceasta din 1923 și a funcționat până la instaurarea oficială a regimului comunist din 1947. Au urmat patru decenii și ceva de regim comunist, și actuala constituție a României adoptată după 1989, cu toate modificările ei, își datorează foarte mult conținutului vechii constituții din 1923. A fost un document elaborat după o îndelungată cumpănire, a simbolizat constituirea din punct de vedere legislativ intern al României întregite și și-a demonstrat perenitatea.”

Constituția din 1923 a reapărut în 1989 ca document refondator al democrației. Iar centenarul ei de azi arată că rămâne în patrimoniul gândirii juridice române ca piesă de referință.