Clauza națiunii celei mai favorizate
Amiciția dintre state nu înseamnă numai vorbe frumoase ci și fapte. Una dintre faptele care au materializat prietenia româno-americană în a doua parte a secolului XX a fost clauza națiunii celei mai favorizate.
Steliu Lambru, 28.04.2025, 16:14
Amiciția dintre state nu înseamnă numai vorbe frumoase ci și fapte. Una dintre faptele care au materializat prietenia româno-americană în a doua parte a secolului XX a fost clauza națiunii celei mai favorizate. Ea are la bază un principiu cu două componente. Prima componentă este tratamentul egal în relațiile comerciale dat de o țară unei alte țări. A doua componentă este tratamentul favorabil în relațiile comerciale dat de o țară unei alte țări față de celelalte țări cu care are relații comerciale.
Relațiile dintre România și SUA în secolul XX au fost pozitive, în general, cu excepția anilor 1941 și 1944 când cele două au fost în război. După încheierea conflictului, România și SUA s-au găsit în tabere adverse: România a căzut prizonieră în tabăra socialistă comandată de Uniunea Sovietică, SUA fiind liderul lumii libere. Restabilirea relațiilor româno-americane începe timid în 1946, ele se dezgheață cu adevărat după 1953, anul morții lui Stalin.
Istoricul Constantin Moraru de la Arhivele Naționale ale României a cercetat subiectul și a arătat în ce au constat bazele refacerii relațiilor bilaterale.
”Ținând cont că în Uniunea Sovietică, timp de doi ani, are loc o luptă pentru putere la vârful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, România încearcă să profite de acest război și să înceapă o serie de demersuri pentru a stabili relații economice. În principal, acest demers vine și ca urmare a faptului că administrația Eisenhower a încercat să schimbe un pic viziunea asupra relațiilor Est-Vest, mai ales din punctul de vedere al relațiilor economice. Americanii au spus că nu puteau demara relațiile economice fără a rezolva problema creanțelor naționalizate americane la 11 iunie 1948. Și atunci, în perioada după 1954 până 1960, au urmat mai multe runde de negocieri. Sumele care au fost cerute ca despăgubiri de partea americană se ridicau undeva la 60 de milioane de dolari, iar partea bunurilor românești care se aflau blocate în Statele Unite era undeva la 20 de milioane de dolari.”
Între 1955 și 1960 sunt încercări din ce în ce mai hotărâte de apropiere economică, în 1960 la Washington se încheie chiar un acord financiar prin care se reglementează datoriile reciproce. România plătea 22 milioane de dolari urmând ca în următorii patru ani să plătească o rată de 2,5 milioane. De asemenea, tot în 1960 se încheie un acord cultural. Însă construirea Zidului Berlinului în 1961, criza rachetelor din Cuba din 1962 și poziționarea politică a României alături de Uniunea Sovietică duc la stagnarea relațiilor bilaterale. În 1964, după declarația de independență a Partidului Muncitoresc Român și distanțarea României de Uniunea Sovietică, relațiile româno-americane se animă. Atunci apare ideea clauzei națiunii celei mai favorizate, respinsă însă de Congresul american care votase în 1949 o lege prin care SUA nu puteau avea relații comerciale cu Europa socialistă. Tot în 1964, legația României de la Washington este ridicată la rang de ambasadă.
Venirea la conducerea României a lui Nicolae Ceaușescu în 1965 nu a adus mari schimbări. Însă tehnocrații români l-au convins pe noul lider de importanța obțineii clauzei. România se reapropie de SUA prin poziția ei față de războiul de șase zile din 1967 din Orientul Mijlociu și față de războiul de Yom Kippur din 1973, când nu se aliniază poziției sovietice. În 1969 are loc vizita președintelui american Richard Nixon în România, iar la începutul anilor 1970 România este prima țară socialistă primită în organisme financiare internaționale precum FMI, BIRD și GATT. Pe 2 aprilie 1975, la Washington este semnat acordul prin care românii și americanii își ofereau reciproc clauza națiunii celei mai favorizate, moment urmat de vizita președintelui american Gerald Ford la București. Anul 1975 este considerat momentul de vârf al relațiilor bilaterale româno-americane.
Constantin Moraru spune că întregul comportament al României a condus la acordarea clauzei, însă a meritul a aparținut și lobbyului.
”O contribuție la obținerea clauzei a avut-o și comunitatea evreiască americană. Problema emigrației evreilor a constituit o problemă importantă a comunității evreiești americane, aceasta dorind ca membrii acestei comunități să obțină facilități de a emigra fie în Israel, fie în Statele Unite. Ei aveau nevoie ca autoritățile române să poată să facă acest demers mult mai ușor. Faptul acesta a contribuit la obținerea clauzei, sprijinul, lobbyul, făcut de comunitatea evreiască în Congres a dus la obținerea clauzei.”
Însă criza economică de la începutul anilor 1980 a dus la tensionarea relațiilor româno-americane. Datoria României de 11 miliarde de dolari, încălcarea brutală a drepturilor omului în România și obiecțiile americanilor intră în coliziune cu încăpățânarea lui Nicolae Ceaușescu.
Constantin Moraru: ”România se afla într-o dificultate din punct de vedere economic în ceea ce privea materiile prime. România avea o industrie dezvoltată pe mai multe ramuri care necesitau foarte multe materii prime pe care statul nu le putea satisface pe plan intern. Pentru a putea să cumpere de pe plan extern avea nevoie de bani. Or, datoria ajungând la nivelul respectiv, autoritățile americane au spus că nu pot ajuta România până nu concepe un calendar de rambursare a acestei datorii. Coroborând cu partea de drepturi ale omului care nu erau respectate de București, relațiile bilaterale româno-americane au cunoscut o răcire care a culminat în 1988 cu renunțarea de România la clauza națiunii celei mai favorizate. Astfel că, în momentul 1989, relațiile dintre cele două țări erau la un nivel foarte scăzut.”
În 1996, în urma progreselor făcute, Congresul american îi redă României clauza națiunii celei mai favorizate, pierdută cu opt ani în urmă.
