Experienţe româneşti în taberele de refugiaţi

Odată cu intensificarea afluxului de refugiaţi din Siria către Europa, au apărut şi în societatea românească dezbateri şi s-au iscat polemici.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Christine Leșcu, 24.08.2016, 09:26

Odată
cu intensificarea afluxului de refugiaţi din Siria către Europa, au apărut şi
în societatea românească dezbateri şi s-au iscat polemici. La nivel
instituţional şi politic, România s-a anagajat să primească peste 6.200 de
refugiaţi prin mecanismul de relocare al UE. La nivel social, situaţia
refugiaţilor stârneşte dispute şi curiozităţi deopotrivă. Dar şi multă empatie,
mai ales pentru femei şi copii. Empatia, dar şi preocuparea profesională, au
făcut-o pe fotoreporteriţa Ioana Moldovan să viziteze, în 2013, tabăra de
refugiaţi sirieni de la Zaatari din Iordania. Pe atunci, oamenii de acolo nu se
gândeau să plece neapărat mai departe şi chiar îşi încropiseră un fel de
aşezare, ne povesteşte Ioana Nicolae: Tabăra din Zataari
devenise deja un fel de mic oraş, avea o stradă cu mici magazine şi taverne pe
care o denumiseră în glumă Champs Elysees. Şi a fost o surpriză să văd cum se
dezvoltă o comunitate de aproximativ 120.000 de oameni care, fugind din calea
războiului, au încercat, într-un fel sau altul, să-şi creeze o nouă viaţă. Unii
trăiau în corturi, alţii locuiau într-un fel de containere ca cele folosite de
muncitorii de pe şantiere care erau aranjate ca să semene, cât de cât, cu un
cămin. Am observat, însă, un lucru: dacă în Zataari, oamenii mai aveau o
speranţă că se vor întoarce acasă curând, pe traseul lor din Europa, refugiaţii
nu mai aveau această speranţă.

Ioana
Moldovan i-a însoţit pe refugiaţi şi în călătoria lor prin Europa, mai precis
prin Serbia, Croaţia, Macedonia şi Grecia. Cei mai mulţi visau să ajungă
într-un El Dorado care pentru ei însemna Germania, fără să conştienteze prea
bine ce-i aşteaptă în realitate acolo. Îşi doreau, însă, o viaţă mai bună şi
pentru asta puteau da dovadă de multă perseverenţă, a observat Ioana Moldovan: Cel mai mult cred că m-a impresionat hotărârea lor şi curajul
lor şi dârzenia lor, pentru că ai nevoie de toate astea ca să porneşti pe acest
drum, ca să treci prin tot acest calvar, să suporţi nopţile nedormite, să
parcurgi marea într-o barcă gonflabilă. De-a lungul experienţei mele, nu cred
că am întâlnit pesimism. Am întâlnit oboseală, am întâlnit frustrare, dar nu
cred că am întâlnit pesimism.

Dacă în primul val de migrare, au
sosit pe ţărmurile Europei mai ales bărbaţi, acum sosesc, în special, femei şi
copii, adăugând o dimensiune şi mai dramatică acestei tragedii. Iar
fotografiile Ioanei Moldovan surprind din plin acest tragism: Dacă
în taberele de refugiaţi, femeile, mai ales mamele, şi-au creat un fel de mediu
în care să se simtă acasă şi unde reuşeau cumva să se gospodărească, pe drumul
prin Europa acest lucru devine aproape imposibil. Foarte mult timp accesul la
toalete a fost imposibil ca şi acela la o igienă corespunzătoare. Am văzut mame
cu copii mici care erau nevoite să-şi schimbe scutecele pe o platformă de tren
sau pe câmp.

Impresionată de informaţiile
vehiculate pe reţelele de socializare, anul trecut o altă româncă, Alina Petcu,
şi-a dat demisia de la compania de
stat unde lucra ca economist şi a plecat în Lesbos să vadă cum insula unde-şi
petrecuse concediile s-a transformat în tabără de refugiaţi.

În primele zile, am fost într-o tabără de persoane vulnerabile, adică
persoane care şi-au pierdut rude la traversarea cu barca prin înec. Şi-au
pierdut soţii, fraţi, surori sau copii. Tot acolo erau şi copii rămaşi orfani
în aceleaşi împrejurări. Ulterior, am migrat în nordul insulei, în Molyvos, unde m-am lipit de o
asociaţie de voluntari. Acolo am lucrat mult în port şi într-o tabără de
tranzit. Aici veneau prima dată refugiaţii şi de aici, erau direcţionaţi către
capitala insulei pentru înregistrare. La Molyvos, stăteau doar câteva ore, iar
dacă soseau noaptea, urmau să înnopteze aici. Voluntarii ofereau ajutor 24 din
24 de ore şi se lucra în ture.

Cel mai
mult au impresionat-o pe Alina în această tabără femeile care şi în aceste
condiţii anormale încercau să se poarte firesc, aşa cum ar fi făcut-o în mod
cotidian, în existenţa lor dinainte. Alina Petcu: Când am ajuns acolo, am constatat că acele femei
sunt exact ca noi. Proveneau din toate straturile sociale, aveau o pregătire
profesională diversă, de la cele care nu aveau nici un tip de educaţie până la
profesoare, doctoriţe sau farmaciste. Cu câteva zile înainte de
plecarea mea, o femeie – care avea un soţ şi un copil – a născut imediat ce a
ajuns pe ţărmul grecesc. A fost moşită de o voluntară care făcea pentru prima
dată acest lucru. A născut acolo, pe pietre, înconjurată de lume, iar apoi a
sosit şi un medic. Am întâlnit, de asemenea, foarte multe femei singure, care
plecaseră singure. Fuseseră studente şi s-au hotărât să plece pentru a găsi o viaţă
mai bună. Nu purtau hijab şi mi se păreau foarte cosmopolite.

Conform
mecanismului de relocare al UE, România a solicitat, până acum, Italiei 190 de refugiaţi
aflaţi în centrele sale, iar Greciei 125 de refugiaţi, în total 315 persoane.
Dintre aceştia, în ţara noastră, până în luna august, au
ajuns 139 de refugiaţi.Totuşi, efortul României de integrare a celor ce solitică azil e mai vast,
aflăm de la Ana Neamţu, expertă în cadrul Inspectoratului General pentru
Imigrări: În paralel, România se pregăteşte şi pentru
iminenţa unui flux migratoriu la graniţele sale, iar asta înseamnă amenajarea
unor tabere care se numesc centre integrate şi sunt gestionate de poliţia de
frontieră. Pe lângă toate acestea,România continuă să aibă un flux constant de
imigranţi. Acest flux se menţine pe un trend uşor crescător, de aceea în
principiu este unul constant. În 2015, au fost aproximativ 1200 de cereri de
azil, un număr asemănător cu cele din anii 2013-2014. În 2015, circa 500 de
persoane.au obţinut o formă de protecţie din partea statului român. În ultimii
doi ani, marea majoritate a solicitanţilor de azil şi a celor care au obţinut o
formă de protecţie provin din Siria. România are 6 centre pentru cazarea
solicitanţilor de azil şi a refugiaţilor. Ele au o capacitate de cazare de 1700
de locuri şi se pregăteşte deschiderea, în caz de nevoie, şi a altor centre.

Situaţia refugiatelor a
atras şi atenţia Parlamentului European care a votat un raport referitor la
importanţa dimensiunii de gen în elaborarea politicilor şi procedurilor de
azil.