Investiţiile în calitatea educaţiei
Cum preocupările privind calitatea educaţiei au crescut în ultima vreme, mai ales în rândul societăţii civile, Fundaţia World Vision România a realizat o analiză a percepţiilor părinţilor şi copiilor despre şcoală. Intitulat chiar Calitatea educaţiei,
Christine Leșcu, 10.12.2014, 10:56
Cum preocupările privind calitatea educaţiei au crescut în ultima vreme, mai ales în rândul societăţii civile, Fundaţia World Vision” România a realizat o analiză a percepţiilor părinţilor şi copiilor despre şcoală. Intitulat chiar Calitatea educaţiei”, studiul a inclus 157 de şcoli din zone rurale şi dezavantajate de pe cuprinsul a şase judeţe, iar concluziile sale confirmă, în parte, discuţiile informale din societate. De pildă, deşi, în ciuda părerii comune, şcolile rurale sunt dotate, în proporţie de 90%, cu laboratoare de specialitate, acestea nu sunt folosite decât la 10% din capacitatea lor. Cel mai exploatat” laborator este, după cum era de aşteptat, cel de informatică. În plus, doar unul din doi elevi foloseşte calculatorul şi puţin peste o treime dintre ei au acces la internet. Pe de altă parte, la capitolul observaţiilor pozitive, s-a constatat că numărul sălilor de clasă este suficient de mare. În foarte multe şcoli se lucrează doar într-un singur schimb, doar în puţine, se învaţă în două. Cât despre implicarea părinţilor în actul educaţional, studiul notează un paradox: deşi, în comunităţile rurale, şcoala este o instituţie extrem de importantă şi oamenii sunt, în general, satisfăcuţi de viaţa şcolară, părinţii nu ştiu exact ce se întâmplă în şcoală, după cum am aflat de la Preşedintele ARACIP (Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar), Şerban Iosifescu, coordonatorul cercetării. Tot el ne prezintă, în continuare, alte detalii ale studiului. O altă constatare este faptul că fiecare elev are cu regularitate teme scrise la cel puţin trei discipline, în fiecare zi. 80% elevi spun că mai mult de jumătate din timpul lecţiei este folosit pentru a asculta explicaţiile profesorului. Dintre factorii favorabili învăţării, scorurile cele mai mici sunt înregistrate la aplicarea cunoştinţelor la situaţii reale din viaţă şi la posibilitatea coroborării acestor cunoştinţe. În fiecare şcoală există cel puţin un profesor care face corelări între discipline, în general doar unul, nu toţi aşa cum ar trebui. Ceea ce am constatat ca element pozitiv: profesorii oferă sprijin şi feedback elevilor. De asemenea, tot un aspect pozitiv, am constatat că s-a îmbunătăţit modul în care se face evaluarea. Rezultatele evaluării sunt folosite pentru acţiuni corective, dar mai puţin pentru identificarea cauzelor rezultatelor slabe la învăţătură sau pentru creşterea motivaţiei pentru învăţare.
Toate acestea informaţii sunt suficiente pentru a-i face pe realizatorii studiului World Vision” să tragă anumite concluzii. Şerban Iosifescu: Activitatea profesorilor este centrată pe predare şi mai puţin pe însuşirea de către elevi a unor cunoştinţe. Autonomia elevului este destul de scăzută, educaţie e încă definită ca transmitere de informaţie şi evaluarea se centrează mai mult pe partea cognitivă şi mai puţin pe cea comportamentală.
Pe lângă faptul că nu ştiu foarte bine ce se întâmplă cu copiii lor în timpul orelor, unul din trei părinţi declară că nu sunt consultaţi în stabilirea disciplinelor opţionale. Acelaşi lucru e valabil pentru aproape jumătate dintre elevi. În afara temelor, a evaluării şi a însuşirii de cunoştinţe, o altă problemă acută este părăsirea timpurie a şcolii. Mulţi elevi abandonează şcoala sau absentează pentru că fie muncesc pentru întreţinerea familiei, fie au alte probleme personale pe care şcoala nu e pregătită să le rezolve. Şerban Iosifescu: Un fapt îngrijorător îl constituie lipsa serviciilor de orientare şi consiliere, foarte mulţi elevi spunând că nu au beneficiat de astfel de servicii. Există un număr mare de absenţe nemotivate, cunoscute şi de părinţi şi de elevi. Principala cauză e legată de problemele din familiile respective şi nu ţine de nemulţumirile referitoare la şcoală. Mare majoritate a elevilor şi a părinţilor consideră că trebuie să continue studiile, dar procentul celor care declară că nu vor continua studiile este foarte mare, 35%, dublu faţă de media naţională. Această rată de părăsire timpurie a şcolii se corelează foarte puternic cu nivelul economic şi educaţional al familiei.
Se corelează, de asemenea, şi cu munca pe care unii copii o prestează în gospodăria proprie. Unul din zece face acest lucru, conform studiului World Vision. De altfel, abandonul şcolar nu are doar implicaţii la nivel personal, ci şi la nivel economic, potrivit unui studiu realizat de UNICEF şi intitulat Costul Investiţiei Insuficiente în Educaţie în România”. Luminiţa Costache, expertă în cadrul organizaţiei, ne arată care este preţul concret al abandonului şcolar. Costul de-a lungul vieţii al părăsirii timpurii a şcolii se situează între 100.000 de euro şi 1,1 milioane de euro în cazul fiecărei persoane care-şi întrerupe timpuriu studiile. Asta apare în diverse studii de ţară, nu este valabil doar pentru România. Costul general al părăsirii timpurii a şcolii pentru România este echivalentul a 0,9% din PIB. La nivel individual, fiecare an în plus de şcoală reduce riscul de şomaj cu 8,2%.”
Având în vedere că, oricum, România alocă educaţiei un procent mic din PIB, în loc de 6% aşa cum s-a propus în Pactul naţional pentru educaţie”, consecinţele pe termen lung asupra economiei nu sunt tocmai pozitive. Luminiţa Costache: Am încercat să facem scenarii, de genul ce s-ar întâmpla dacă România rămâne la acelaşi nivel de investiţie în educaţie şi ce se întâmplă dacă ar creşte nivelul de investiţie până la 6% din PIB. Nivelul de până acum al alocărilor bugetare este 4%, aici fiind incluse şi cheltuielile private cu educaţia, nu doar banii care vin de la buget. Dacă ne menţinem la acest nivel, ţintele din strategia Europa 2020 nu vor fi atinse. Al doilea scenariu: ce se întâmplă dacă bugetul educaţiei creşte la 6% din PIB până în 2025. Ţintele din strategia Europa 2020 sunt atinse, scorurile la testele PISA ating media OECD şi un an în plus de şcoală aduce o creştere între 2,7% şi 2,95% a PIB-ului pe o perioadă de 10 ani. Cu alte cuvinte, România pierde între 12 şi 17 miliarde de euro în următorii zece ani, dacă nu investeşte mai mult în educaţie.”
Prin urmare, ceea ce propun indirect autorii celor două studii este o modificare cât mai profundă atât a finanţării educaţiei, cât şi relaţiei dintre şcoală, părinţi şi elevi.
