Tinerii şi potenţiala lor migraţie

Între 2007 şi 2017, deci în deceniul scurs de la aderarea României la UE, au plecat din ţară 3,4 milioane de persoane, aproximativ 17% din populaţie.

Christine Leșcu, 30.01.2019, 14:38

Între 2007 şi 2017, deci în deceniul scurs de la aderarea României la UE, au plecat din ţară 3,4 milioane de persoane, aproximativ 17% din populaţie. Aceste date oficiale plasează, de altfel, România pe locul doi într-un top al ritmului de creştere a diasporei, după Siria, ţară afectată de un crunt război civil. Aceasta e situaţia din prezent, dar nici viitorul nu arată foarte diferit. O altă cercetare confirmă ceea ce la nivel informal, în discuţiile private, oamenii dezbat de mult timp: tinerii intenţionează şi ei să migreze. Studiul internaţional Youth Mobility a prelucratdatele unui sondaj făcut pe 30 de mii de tineri din nouă țări ale Uniunii Europene: Germania, Suedia, Marea Britanie, Irlanda, Slovacia, Letonia, Italia, Spania și România.

Din ţara noastră, au participat 2.000 de persoane la acest sondaj realizat la sfârşitul lui 2015 şi începutul lui 2016. Concluzia sa e, însă, valabilă şi azi : aproape jumătate din tinerii români cu vârste cuprinse între 16 şi 35 de ani şi-ar dori să emigreze. Profesorul universitar Dumitru Sandu de la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti a contribuit la cercetare şi concluzionează. Nu doar doresc să plece, ci au planuri de plecare. A spune că doresc să plece înseamnă una – căci dorințele sunt diferite ca intensitate și grade de structurare a viitorului -, dar noi nu lucrăm niciodată doar cu întrebări referitoare la ceea ce-și doresc oamenii. Intrăm și în detalii. Deci, 47% reprezintă procentul de tineri cu vârste între 16 și 35 de ani din România care, la momentul sondajului, aveau intenții foarte bine structurare, planuri chiar, de a pleca din țară în următorii cinci ani

Până aici, nimic surprinzător pentru opinia publică din România. Surprizele apar, însă, când se fac comparaţii între ţări. De pildă, în privinţa motivelor emigrării, românii sunt foarte asemănători cu italienii. Profesorul Dumitru Sandu. Lista de motive e lungă. Aproape întotdeauna se începe cu salariile, locurile de muncă și bunăstarea. Dar nu numai acestea sunt motivele. Iar între România și Italia punctul comun este corupția: funcționarea proastă a administrației. Pentru că în clipa de față situațiile și motivațiile sunt diferite, e bine să plecăm de la ceea ce știm mai clar: situaţilor medicilor. Din moment ce principalele motive ale plecării sunt cele economice, te-ai aștepta ca mărirea salariilor să fie un prim pas major pentru oprirea plecărilor.

Dar nu este așa. Sigur nu a trecut mult timp de la schimbarea situației – adică mărirea salariilor -, dar, din alte date parțiale, rezultă altceva: s-a accentuat decalajul dintre sectorul privat și cel public, iar medicii din sectorul privat vor să aibă salarii la fel de mari ca cei de la stat. Nu le găsesc în România? Dar străinătatea e aproape. În ecuația asta, trebuie introdus imediat factorul stabilizării, al stabilizării tinerilor calificați. Pe lânga asta, trebui introduși factori precum calitatea mediului de muncă și a vieții profesionale și asta e valabil și în alte domenii de activitate, nu doar în medicină. Tinerii vor nu doar condiții bune de muncă, dar și condiții meritocratice de promovare profesională, la fel ca în alte părți ale Europei

În discuţiile purtate de profesorul Dumitru Sandu cu cei 2000 de tineri români participanţi la studiul Youth Mobility, a fost dezbătut şi problema întoarcerii în ţară. Dacă judecăm problema exodului de tineri doar în termeni economici, nu vom rezolva niciodată. Făcând sondajul menționat mai devreme, i-am întrebat pe cei 2000 de tineri cu care am stat de vorbă – unii fusese plecați și reveniseră – de ce au plecat, când au plecat prima dată și de câte ori au plecat. În plus, în momentul în care compari experiențele de viață care duc la migrație între cele nouă țări, vezi că în România, contează faptul de a mai fi fost plecat în străinătate. Românul tipic, tânăr sau mai puțin tânăr, e foarte influențat în intenții de plecare de ceea ce a făcut anterior. Migrația e circulatorie

Conceptualizată deja în studiile de specialitate drept euronavetism, migraţia circulatorie presupune plecarea în scop de muncă, întoarcerea în ţară pentru o anumită perioadă şi revenirea la slujbele din afară ţării. Acest navetism, însă, este posibil doar pe baza unor contracte de muncă foarte ferme. Comparaţia cu alte ţări poate clarifica şi alte aspecte ale migraţiei pentru muncă: posibilitatea şi condiţiile întoarcerii în ţară.

Profesorul Dumitru Sandu poate concluziona: Aşa cum reiese din alte studii, o deosebire majoră între românul obişnuit şi, de pildă, polonezul obişnuit care migrează este faptul că ultimul pleacă pe baze contractuale sau instituţionale, mult mai favorabile migraţiei circulatorii. Românii, în schimb, pleacă mai mult prin relaţii familiale. Iarăşi, dacă vom compara un român migrant obişnuit cu suedezul sau germanul obişnuit, cei din nordul Europei se întorc acasă pentru că şi-au realizat planul cu care au plecat. Românul care se întoarce acasă, se întoarce din obligaţii: obligaţii impuse de propria boală sau de cea a rudelor, impuse de divorţ, impuse de vizitarea copiilor lăsaţi acasă. E o întoarcere obligată care, deci, se întâmplă mai rar

Instituţionalizarea migraţiei circulatorii ar fi o soluţie pentru revenirea, măcar temporară în ţară a tinerilor care pleacă, totuşi, cu dorinţa de a reveni cândva, de nu a smulge complet rădăcinile, fapt care reiese tot din studiul la care a contribuit şi profesorul Dumitru Sandu. Ei pleacă, totuşi, în ideea de a se întoarce în anumite condiţii. Iau decizia efectivă de revenire printr-un gen de comparaţie permanentă – stau cu ochii pe ţară – între ce-i acolo, în Occident, şi ce-i aici. În plus, oamenii obişnuişi îşi ghidează comportamentul nu numai în funcţie de indicatori obiectivi, ci şi subiectivi cum ar fi încrederea. Vorbesc de relaţiile de încredere în raport cu Parlamentul, Guvernul şi alte instituţii publice sau private. O altă faţetă a problemei este şi faptul că atât tinerii din ţară, cât şi cei din străinătate manifestă o neîncredere accentuată în raport cu instituţiile publice, mai exact cu administraţia publică din România

Aşadar, condiţia principală a revenirii, în afara celei specifice euronavetismului, depinde, de fapt, de evoluţia situaţiei din ţară şi de modificarea stării de fapt, astfel încât încrederea în instituţii să reapară.