Românii şi călătoriile lor din secolul XIX

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, românul putea fi caracterizat drept sedentar de cărturarul Dimitrie Ralet astfel: românul a moștenit se vede de la daci însușirea de a fi aninat de țara sa.

Christine Leșcu, 30.12.2018, 11:24

La sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, românul putea fi
caracterizat drept sedentar de cărturarul Dimitrie Ralet astfel: românul a
moștenit se vede de la daci însușirea de a fi aninat de țara sa. Nu va dura
însă mult și românul se va dezbăra de acest obicei: începând cu 1800, din ce în
ce mai mulți tineri boieri, dar și unii ceva mai vărstnici, au plecat să
descopere, mai întâi, vestul Europei, apoi lumea întreagă. Mulți dintre ei
și-au publicat amintirile și impresiile, iar primul care a devenit celebru și
datorită jurnalului de călătorie a fost boierul Dinicu Golescu prin Însemnare a călătoriei mele făcută în
anul 1824, 1825, 1826.

Călătoria
a început în Transilvania, pentru ca de-acolo să treacă prin Ungaria, Austria,
Italia, Germania şi Elveţia. Înaintea lui, cărturarul Gheorghe Asachi, era în
1807 primul tânăr boier român care ajungea la Viena, apoi la Roma, pentru a
face studiile dorite. Cu ei începe o bogată literatură de călătorie ai cărei
protagonişti sunt şi personaje mai puţin cunoscute, dar interesante. O
antologie a acestor texte a fost alcătuită de profesorul universitare Mircea
Anghelescu în volumul Călători români şi călătoriile lor în secolul al
XIX-lea. Mircea Anghelescu: Secolul 19 este pentru
noi un secol care a comprimat multe lucruri ce, în general, la alte popoare
s-au desfăşurat pe două sau trei secole. Am realizat foarte multe în acel
secol, au fost mulţi călători celebri care au spus lucruri importante şi la
care te gândeşti aproape automat. În schimb sunt neglijaţi unii mai puţin
cunoscuţi, dar extrem de interesanţi. Un exemplu este o doamnă cu o viaţă
destul de agitată: Otilia Cosmuţa, fiica unui protopop român din nordul
Ardealului care s-a căsătorit în jurul anului 1900 cu un funcţionar al
imperiului Austro-Ungar. Dar ea avea veleităţi multiple şi artistice. A plecat
în Germania să studieze pictura, iar acolo s-a îndrăgostit de Japonia. A plecat
şi în Japonia cu o bursă guvernamentală având obligaţia de a trimite de acolo
corespondenţe. A trimis nişte corespondenţe foarte interesante despre viaţa şi
cultura japonezilor. Dar a trimis corespondenţe şi de la Paris unde se pare că
l-a cunoscut pe Brâncuşi.

Spiritul
recuperării din anii 1800 s-a prelungit până în apropierea Primului Război
Mondial. Dacă începuturile au fost timide, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, dar mai ales în prima parte a celui următor, mulţi români făceau deja
călătorii în jurul lumii sau la capătul ei fie pentru relaxare, fie pentru
aventură, fie în scopuri ştiinţifice. Dimitrie Ghika-Comâneşti a ajuns în
Africa, Basil Assan a făcut înconjurul lumii, Emil Racoviţă a atins Antarctica.
Printre acest nume celebre, se strecoară şi altele mai puţin cunoscute, dar
având contribuţii valoroase. Mircea Anghelescu i-a antologat şi pe aceştia: Unii sunt pur şi simplu nişte aventurieri care apar şi dispar, cum
sunt, de pildă, nişte soldaţi în Legiunea Străină care pe la 1900 se aflau în
Africa şi, probabil, de plictiseală au început să trimită, în ţară, diverse
corespondenţe, şi după aceea au dispărut. Aveau o meserie destul de riscantă. Prin
1903-1904, un gazetar de stânga de la Galaţi, după ce a ziarul lui a dat
faliment, a plecat în Africa ca să se îmbogăţească făcând acolo agricultură. A
stat acolo câţiva ani şi a eşuat lamentabil, bineînţeles, dar şi asta e o
experienţă despre care merita să scrii. Pentru cineva neobişnuit cu literatura
de călătorie e interesant de descoperit că românii, care aveau prin secolul
XVIII sau începutul secolul XIX, reputaţia de a fi aninaţi de ţara lor, se
transformă în câteva zeci de ani în mari aventurieri pe mări şi pe uscat.

Dacă la început
descoperirea vestului Europei i-a făcut pe călătorii noştri să se compare
defavorabil, în timp românii au descoperit şi altceva. Mircea Anghelescu: Noi am câştigat în secolul al XIX-lea, de la început, o plasare europeană.
Ne-am dat seama că suntem, de fapt, europeni şi am adoptat în mod conştient
conştiinţa europeană. Se începe, tot graţie călătoriilor, identificarea
asemănărilor şi a zonelor de civilizaţie care trebuiau umplute cu materie
europeană.

Dar pentru asta, înainte a fost nevoie de un şoc creat
prin călătorii. Un şoc prin care să conştientizăm înapoierea, dar şi faptul că
modernizarea sau europenizarea ne era la îndemână, cică românii aparţineau
occidentului, mai degrabă decât orientului care ne asimilase timp de secole.
Tot secolului XIX, dar şi călătorilor săi, le datorăm recuperarea decalajelor
faţă de vestul Europei într-un ritm foarte rapid.