Moarte și imagine în arta românească

Sfârșitul vieții este o certitudine pentru toți oamenii. De aceea, întâlnirea extremă și ultimă cu necunoscutul a fost reprezentată de toate societățile umane.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 06.01.2019, 14:22

Sfârșitul vieții este o certitudine
pentru toți oamenii. De aceea, întâlnirea extremă și ultimă cu necunoscutul a
fost reprezentată de toate societățile umane. În spațiul românesc, moartea a
fost reprezentată în biserici cu mesaj moralizator. Moartea reprezentată ca o
conștientizare a vieții efemere a mai apărut pe obiecte de artă miniaturală,
cărți bisericești și tipărituri populare. Cercetătorii români care au studiat
reprezentările artistice ale morții din spațiul românesc s-au axat pe studiul
imaginii, pornind de la studiile deja existente în Occident. Majoritatea celor
care s-au ocupat de subiect sunt de acord că moartea stârnește nevoia de
imagine deoarece este o absență care îl determină om să pună ceva în locul ei.

Cristina Bogdan este conferențiar la
Facultatea de Litere a Universității din București și ea se ocupă de
reprezentări ale morții în arta românească din secolele al 18-lea și al 19-lea. Este mult de vorbit despre
relația dintre imagine și moarte. Legătura dintre ele este dată de jocul dintre
absență și prezență. În momentul în care ceva este absent, simți nevoia să
umpli acea absență cu o imagine. Ambele, și imaginea și moartea, ni se
revelează în absență. De fapt, avem de-a face cu un joc între ceea ce moartea
descompune și imaginea recompune. Vorbim mereu despre descompunerea prin
moarte, despre cadavrul care putrezește, despre faptul că se pierde identitatea
vizuală a celui care moare.

Experiență-limită a vieții unui om,
moartea se materializează prin imagine. Aceasta a fost în mentalul colectiv al
tuturor societăților și nici vremurile de azi nu fac excepție. Cristina Bogdan. Moartea este întâi de toate
o imagine și rmâne o imagine. În fond, moartea este o abstracțiune, dacă ne
gândim la felul în care cunoaștem noi moartea ne raportăm la corpul
defunctului. El este o realitate vizibilă cu care ne confruntăm și în locul
căreia, la un moment dat, simțim nevoia să punem ceva, simțim nevoia să-l
păstrăm pe cel care pleacă de lângă noi într-un anumit fel. Practic, tot ceea
ce punem în loc ne vorbește despre această dimensiune iconofilă a morții.
Philippe Aries, încă dintr-un album splendid dedicat imaginii omului în fața
morții, vorbea despre diversele categorii de imagini pe care le putem pune în
locul celui care nu mai există. Imaginile sunt valabile până astăzi, chiar dacă
astăzi să spunem că nu mai suntem la fel de interesați de măștile funerare,
avem alte modalități de a păstra imaginea defunctului. Se fac fotografii, sunt
albume fotografice de la înmormântări, există cimitire virtuale, memoriale
online, există pagini de Facebook ale defuncților, poate părea chiar
înfricoșător. Se pare că există peste 5 milioane de profiluri de Facebook ale
unor oameni care nu mai sunt printre noi. Și totuși profilurile există și
continuă să fie active.

În bisericile românești, imaginea
morții era des întâlnită. Ea avea o funcție pedagogică, aceea de a îl educa pe
creștinul care venea la biserică. Cristina Bogdan. Am pornit de la o imagine care spune tot. De ce? Pentru că
în primul rând ne vorbește simultan despre decorația interioară și exterioară.
Cele mai multe dintre imaginile morții din Muntenia, la bisericile pictate
între 1750 și 1850, apar și în interior și în exterior, mai des în exterior.
Într-o mică biserică de sat, de lemn, în decorația interioară este un portret
votiv în care ctitorii țin chivotul bisericii și pe chivot vedem o scenă care
nu mai există în pictura exterioară dar despre care putem bănui că exista. Este
vorba despre o scenă care ar fi trebuit să se afle pe peretele de nord al
bisericii din Ciungetu din județul Vâlcea, biserică pictată în 1861 de zugravul
Nicolae Bunescu, biserică ridicată de săteni, în frunte cu Florea Ionescu
despre care legendele locului spun că ar fi trăit 105 ani. Acesată scenă
conține un element care m-a pus pe gânduri: este un fel de temă a vânătorului
vânat. Este un personaj care vânează un cerb și este o reprezentare a morții cu
securea în mână, cu părul vâlvoi, cu ochii exoftalmici. Sunt semne pe care le
vom întâlni și la alte reprezentări.

Imaginea-standard
a morții este cea a unei bătrâne cu înfățișare înspăimântătoare, cu pelerină cu
glugă și care are un sac în care ține sculele ascuțite cu care separă corpul de
suflet. În sac mai cară corpurile celor pe care i-a luat. Moartea folosește
obiecte de tăiere sau împungere ca spada, cuțitul, secera, securea și altele,
însă coasa este elementul cel mai prezent. Cristina Bogdan. Coasa este elementul
identificator pentru moarte. Apare și în caietele de modele. Caietul de model
al lui Radu Zugravul este instrumentul favorit, în cele 4 imagini în care
apare, moartea este însoțită de coasă. În miniaturile din manuscrise, Picu
Pătruț reprezintă moartea într-o manieră mai apropiată de cea occidentală
figurând-o alături de coasă și de nisiparniță care nu prea apare în
reprezentările populare românești. În cărțile populare cum ar fi Viteazul și
Moartea este o întâlnire și o luptă mentală, o psihomahie, și avem invocarea,
chiar de către moarte, a coasei ca element definitoriu. În cărțile de folclor
moartea apare evident ca un personaj urât, indezirabil, o babă hâdă, uneori
scheletică, care ține în mână o coasă.

Reprezentările
morții în spațiul românesc au fost influențate de imaginarul religios și de
modele artistice din alte spații culturale. Ele au fost destinate oamenilor de
atunci, pentru cei de azi arta a inventat noi reprezentări.