Din istoria recentă a vinului românesc

Vinul are o bună tradiție în spațiul românesc, cultivarea viței-de-vie fiind atestată din vremea populației antice a dacilor.

Steliu Lambru, 28.01.2024, 11:00

Vinul are o bună tradiție în
spațiul românesc, cultivarea viței-de-vie fiind atestată din vremea populației
antice a dacilor. Istoricul grec Strabon, care a trăit în secolul I înainte de
Christos și secolul I după Christos, este cel care menționa că regele dac
Burebista dăduse ordin ca viile să fie arse pentru a descuraja consumul de vin.
Dincolo de remarca frivolă a lui Strabon, se poate observa că sursele istorice menționează
frecvent, în întregul spațiu de la nord de Dunăre, prezența viței-de-vie.

Istoria
vinului în perioada 1945-1989 a fost marcată de economia centralizată în
producerea și comercializarea vinului. Marian Timofti este președintele
Organizației Somelierilor din România și împreună am văzut care era rațiunea
după care se ghida producerea vinului.

Vinurile produse în România
la vremea respectivă erau vinuri pentru a acoperi anumite datorii la export,
adică recoltele erau foarte mari cantitativ. În momentul în care avem o
cantitate foarte mare de struguri în vie pentru a produce vin, cu siguranță că
acea calitate a vinului va fi redusă. Cu cât acele minerale extrase din pământ
de către vița-de-vie sunt împărțite la mai puține boabe sau la mai puțini
struguri, cu atât sunt în cantitate mai mare în fiecare. În momentul în care
mineralele se împart la mai multe boabe, bineînțeles că avem o cantitate mai
mică. Astfel, corpul vinului, savoarea lui, aromele, antocianii, care dau și
culorile, sunt în cantitate mai mică. Dar așa era epoca, așa se cereau
vinurile, 80-90% se vindeau la export.

Mari părți ale datoriei românești s-au
acoperit cu vinul vândut. Primul importator era Uniunea Sovietică, ea solicita
vinuri cu rest de zahăr, adică zaharuri netransformate în alcool, ușor
demiseci, demidulci ori chiar dulci deoarece frigul de acolo solicita energie.
În al doilea rând, vinurile nu trebuia să depășească 12,5% și noi râdeam la
vremea respectivă că nu trebuia să concureze cu vodca. Viticultura României a fost
îngropată de Nicolae Ceaușescu. Da, viticultura calitativă da, putem spune că a
fost îngropată întrucât la vremea respectivă șefii de ferme, directorii de
podgorii, erau plătiți în funcție de cantitatea la hectar. Că era grâu, că era
porumb, că era strugure sau alte produse ei erau plătiți în funcție de
cantitate. Raportările trebuia să fie mari și nu numai raportările ci și
cantitățile.

Cu toate acestea, în România au existat
și vinuri de calitate la care însă nu avea acces oricine. Ele erau vinuri de
excepție care participau la competiții internaționale. Marian Timofti.

România era recunoscută în lume
pentru calitatea vinurilor sale întrucât se produceau vinuri în cantități reduse,
de pe anumite parcele. Din fiecare podgorie se alegeau anumite parcele, se
produceau vinuri, cum spuneam noi atunci, din butoiul mic. Era rezervat
anumitor persoane. Acele vinuri erau trimise la concursurile internaționale,
iar România a câștigat foarte multe medalii la acele concursuri. Doar că, la
importuri, occidentalii se fereau să importe din România întrucât veneau acele
cantități, nu vinurile medaliate.

Una dintre invențiile oenologiei române
din acei ani a fost un vin denumit vinul lui Ceaușescu. Amator de vin,
liderul comunist român era, în ultimii săi ani de viață, suferind de diabet. În
estul României, la Huși, s-a găsit soluția pentru un diabetic de a putea bea
vin. Marian Timofti.

Se știa
că vinul preferat al lui Nicolae Ceaușescu, și plecau multe sute de sticle de
vin către Comitetul Central, era zghihara de Huși. Este un soi care acumulează
foarte puțin zahăr, acumulează o aciditate foarte ridicată, mai mare decât cea
normală, și vinul este unul de intrare la masă deoarece acea aciditate
produce sucuri gastrice care ajută la digestie. Cantitatea redusă de zaharuri
l-a făcut pe Ceaușescu să îl adopte ca vin al său, la sfatul unor medici, care
îi spuseseră că vinul avea foarte puțin zahăr și că nu dăuna diabetului de care
suferea el. Și așa, vinul a fost cunoscut drept vinul lui Ceaușescu.

Dar la
mesele lui Ceaușescu se mai consuma și alt vin. De exemplu, Elena Ceaușescu bea
cabernet Sauvignon, ei îi plăceau vinurile din jurul Dealului Bujorului, acolo
erau niște zone care dădeau un vin care îi plăcea ei. Vinul trebuia să fie
demisec, cu un rest de zahăr care îi lăsa o senzație dulceagă pe final și
acoperea duritatea taninurilor. Acolo au fost dirijate fonduri pentru plantarea
a 40 de hectare de zghihară de Huși. În acea podgorie, inițial, nu era o
suprafață atât de mare și banii care au venit de la Comitetul Central au ajutat
acest soi să prolifereze, să crească cantitatea de zghihară de Huși. La toate
invitațiile cu alți președinți de stat, Ceaușescu oferea și vinul lui care era
apreciat sau nu, dar toată lumea zâmbea și îl lăuda când îl gusta pentru că așa
era politicos.

O istorie a vinului românesc din perioada de după cel
de-al doilea război mondial ar avea de consemnat numeroase aspecte sociale care
țin de producerea acestei licori asociată vieții. Este o istorie lungă care
fără îndoială va continua