Copiii instituţionalizaţi din România

copiii instituţionalizaţi  din românia n România mai sunt peste 200 de instituţii de protectie a copilului cu câteva zeci de mii de copii, adolescenţi şi tineri are nu au pe nimeni şi nimic al lor.

In România mai sunt peste 200 de instituţii de protectie a copilului cu câteva zeci de mii de copii, adolescenţi şi tineri are nu au pe nimeni şi nimic al lor. Anual sunt cheltuite milioane de euro pentru finanţarea acestor centre, iar dacă se pune problema adopţiilor, acestea pot dura şi câţiva ani, timp care trece în defavoarea copiilor. Mulţi copii au ajuns în aceste centre din cauza politicii demografice din perioada comunistă, alţii au fost abandonaţi prin maternităţi sau sunt găsiţi pe străzi. Cert este că, odată ieşiţi din plasament, pentru mulţi începe decăderea, pentru că nu au nici o direcţie în viaţă. Alţii au mers mai departe şi au lansat o provocare neaşteptată pentru societatea românească. Au pus bazele Asociaţiei Adulţilor din Casele de Copii - Federeii  prin  care cer investigarea abuzurilor din fostele orfelinate din ultimele cinci decenii. Preşedintele acestei asociaţii esteDaniel Rucăreanu care a trecut prin două case de copii, dar a supravieţuit sistemului. Are 37 de ani, a terminat  o facultate şi doreşte să-i ajute pe copiii abandonaţi: "Consider că numărul persoanelor care au trecut prin asemenea instituţii este foarte mare şi nu au o voce care să-i reprezinte. Avem câteva obiective. Primul vizează recuperarea memoriei instituţiilor de ocrotire. Până acum n-a existat un astfel de demers  pentru crearea unui muzeu al instituţiilor de ocrotire, de gândirea unor volume cu povestile celor care au trecut printr-o astfel de experienţă. De asemenea, dorim crearea unei reţele a adulţilor, care au trecut prin instituţiile de ocrotire, să devină parteneri  pentru autorităţile publice cu responsabilităti în  protejarea copiilor separaţi de părinţi".


Efectele instituţionalizării sunt devastatoare, îşi aminteşte Daniel Rucăreanu:  "Existenţa într-o astfel de instituţie de tip mamut nu era deloc uşoară. Mai ales că toţi cei care  ajungeau acolo intrau cu o traumă puternică cauzată de abandon, de ruptura de familie. In timp, căpătai alte traume: trauma lipsei de afecţiune, traumele instituţionalizării, care sunt şi ele foarte apăsătoare şi de care foarte mulţi dintre cei care au crescut şi trăiesc în astfel de instituţii nu reuşesc să scape. Eu am stat 7 ani în aceste  instituţii: una în Ploieşti şi alta în Buşteni. Norocul meu a fost că, atunci când eram destul de mic, pe la  8-9 ani, am cunoscut o familie de oameni din Buftea, oameni în vârstă, care s-au ataşat de mine şi care m-au ghidat în viaţă. Nu m-au înfiat. Mă luau în timpul vacanţelor la ei şi aşa am reuşit să scap de instituţie, dar şi de eşec în viaţă. Foarte puţini din acesti copii reuşesc să termine un liceu şi apoi o facultate. Procentul  este undeva la 2-3%... N-am cunoscut-o decât pe mama. Pe tata, niciodată. Am ajuns victima abuzurilor din mediul familial. Inainte de a ajunge într-o instituţie  de ocrotire, am stat  pe stradă o bună perioadă de timp."


Potrivit obiectivelor cuprinse în Strategia privind drepturile copiilor pe perioada  2014-2020, România trebuie să-şi închidă vechile centrele de plasament şi să găsească soluţii pentru reintegrarea copiilor în familie. Fundaţia Hope and Homes for Children Romania (HHC) este prezentă în România din anul 2000 şi de atunci  oferă speranţă celor mai trişti copiii din lume - orfani, abandonaţi sau vulnerabili - ajutându-i să crească în cadrul unei familii şi în siguranţa unui cămin.Otto Sestak, managerul programelor de formareale Fundaţiei Hope and Homes for Children Romania: "După revoluţie, comunitatea  atât cea din România, cât şi cea internaţională a început să vadă dimensiunea problemei copiilor  instituţionalizaţi  şi cumplita situaţie în care ei trăiau. Au fost făcute publice  primele imagini în reportaje televizate cu copiii din instituţiile de la vremea respectivă. Reforma sistemului de servicii pentru copii, cei care nu se mai află cu părintii lor, este una care a început undeva în 1996 în România. Reforma asta este mai complexă decât înlocuirea instituţiilor de tip vechi cu case de tip familial. De fapt, este vorba de schimbarea de paradigmă de servicii sociale, schimbarea de tip de ofertă disponibilă pentru copii. Ce se întâmpla înainte? Inainte, pentru orice situaţie de risc, pentru orice problemă care apărea în familie cu copilul, cu părinţii, soluţia disponibilă si oferită de către autorităţi era separarea copilului de familie şi plasarea lui într-un centru de plasament. Multă lume credea că cei peste 100 de mii de copii ai României, care se aflau în instituţii, la începutul anilor 2000, sunt orfani. Realitatea era că undeva între 80 şi 90 la sută dintre copiii care se aflau în aceste instituţii aveau părinţi. Nu erau orfani. Doar că nu exista nici o soluţie coerentă pentru ei, la ora respectivă, să rămână alături de familia lor."


Din anul 2000, de când Fundaţia HHC lucrează în România, peste 6000 de copiii au fost scoşi din instituţii, 21 de mii de copii au fost salvaţi de la abandon, iar 47 de instituţii au fost închise pentru totdeauna. În total, 30 de mii de copii se bucură acum de un trai mai bun: unii au fost ajutaţi să se reintegreze în familiile naturale sau au fost plasaţi în cadrul familiilor de asistenţi maternali, iar pentru alţii au fost construite  case de tip familial. Otto Sestak:  "Viziunea nostră este că fiecare copil merită o casă şi o familie. Noi vrem să oferim o casă şi o familie fiecărui copil, nu vrem să le construim case de tip familial, pentru că atunci nu schimbăm esenţial tipul de îngrijire. Vrem să ducem copiii cât mai aproape de familii şi de un mediu de îngrijire de tip familial. Asta vom face închizând instituţiile de tip vechi, iar apoi dezvoltând servicii ancorate în comunitate şi orientate către sprijinul familiei. Intr-adevar, o  parte din activitatea noastră se refera  şi la construcţia acestor case de tip familial. Acestea oferă o alternativă temporară copiilor care nu se mai pot întoarce într-o familie. Pe de altă parte, sunt copii pentru care familia este nepotrivită, este toxică. Sunt familii care abuzează copii. Sunt copii care au nevoie de îngrijiri specializate vreme lungă. Atunci, pentru ei este util să aibă un set de servicii rezidenţiale mici. Aceste servicii rezidenţiale sunt gândite ca o soluţie temporară, orientate spre rezolvarea unei probleme, astfel încât copilul să se poată întoarce în familia naturală sau într-o  altă familie ca sa aibă grijă de el".


Fundaţia HHC se implică şi în integrarea socială a tinerilor care părăresc sistemul de protecţie. Pînă în prezent, 456 de tineri au fost ajutaţi de fundaţie să-şi găsească un rost în viaţă.


www.rri.ro
Publicat: 2015-06-03 11:11:00
Vizualizari: 253
TiparesteTipareste