Şocul pandemic şi criza forţei de muncă
Printre fenomenele cauzate de pandemie, fenomene care combină probleme economice şi traume psihologice, se regăseşte şi cel al aşa-numitelor persoane descurajate.
Christine Leșcu, 22.09.2021, 15:14
Printre fenomenele cauzate de pandemie, fenomene care combină probleme economice şi traume psihologice, se regăseşte şi cel al aşa-numitelor „persoane descurajate”. Oamenii aceştia nu au slujbă şi nici nu-şi caută, nefiind înscrişi la oficiile de ocupare a forţei de muncă. Iar în statisticile oficiale, această categorie de persoane este separată de cea a şomerilor, ne explică analistul economic Cătălin Ghinăraru.
Şomerul nu este descurajat. El nu are loc de muncă, dar totuși își caută pe când omul descurajat nici nu își mai caută un loc de muncă pentru că el consideră că, cel puțin pentru moment, nu mai are nici un fel de oportunitate de ocupare sau oportunitățile de ocupare la care el se aștepta nu mai există. Deci asta este persoana descurajată. Odată cu pandemia au apărut diverse fenomene. La început lucrurile au fost mai puțin clare pentru că s-a crezut că e vorba de un șoc cu durată limitată. Iată, însă, că ne găsim deja la sfârșitul anului 2021 și lucrurile nu se prezintă foarte bine. Anumite locuri de muncă din economie au dispărut și nu au mai apărut, sunt foarte mulți agenți economici care şi-au închis afacerea şi care nu au mai deschis-o, în special din sectoare care angajau foarte multă forță de muncă, chiar dacă nu era vorba calificări foarte ridicate. E vorba de comerțul cu amănuntul, de sectorul HoReCa şi chiar de transporturi. (…) Este evident că anumite locuri de muncă care au dispărut nu s-au reînfiinţat și aşa apar persoane care nu își mai caută locuri de muncă pentru că știu că ele nu mai există.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), numărul celor descurajaţi s-a triplat în România, anul acesta. De la circa 30.000 de persoane descurajate în a intra pe piața muncii în primul trimestru din 2020, acum sunt peste 144.000. Şi mai grav este faptul că vârsta medie a acestor oameni se situează între 35 şi 49 de ani, deci un segment de populaţie care ar trebui să fie în plină forţă şi activitate. Totuşi, statisticile, care înregistrează doar date concrete, pot fi interpretate şi altfel, în funcţie de situaţiile şi de motivele individuale. Care sunt acelea, aflăm de la specialistul în resurse umane, Petru Păcuraru.
Există o serie întreagă de motive. Pe de o parte, avem aşteptările angajatorilor care se îndreaptă către angajați-tipici, adică vor angajați tineri care să aibă anumite competente, nu neapărat angajați mai în vârstă care să învețe în timp competențele necesare. Faptul că angajatorii caută un anumit tipar este ceva ce i descurajează pe oameni și creează această pătură a descurajaţilor. Pe altă parte, cred că sunt destul de multe meserii liberale care nu au nevoie de oameni neapărat angajaţi sau înregimentaţi într-o firmă. Dacă vreți, e o zonă gri între a fi angajat și a nu fi angajat cum sunt diferitele forme de freelancing. Dar am cunoscut și angajați sau foşti angajaţi care nu-şi mai doresc efectiv să lucreze și au această atitudine de descurajare sau demoralizare. Sunt oameni care se simt izolaţi şi această pătură este în creştere.
În plus, există şi persoane care, lucrând mult timp într-o organizaţie rigidă, nu mai vor să se întoarcă la o slujbă care presupune mult prea multă presiune pe angajat. Aceştia stau în expectativă, nefiind nici prea dornici de recalificare. De altfel, situaţia incertă economică şi socială creată de pandemie nu încurajează reorientarea profesională, consideră Cătălin Ghinăraru.
Dacă este descurajat înseamnă că nu mai caută nimic pentru că știe că nu mai poate lucra, nu mai găsește slujbe potrivite, nu mai reușește chiar să se califice. Iar chestiunea asta cu recalificările are totuși niște limite. De pildă, oamenii au o anumită percepție asupra pieței şi câteodată ea e mult superioară celei pe care o au analistii economici. Ei percep că există nesiguranță în economie şi gândesc că, dacă s-ar recalifica, nu ştiu pentru ce s-ar califica deocamdată și de aceea e greu de spus ce să faci, unde să te duci şi în ce direcție să te mişti. Lucrurile sunt destul de incerte. Programele de calificare sau de recalificare ar trebui să privească spre viitor, nu spre trecut. Dar când viitorul este incert e foarte dificil să știi ce să concepi.
Dar cum ar putea autorităţile să-i sprijine pe aceşti oameni? Specialiştii în resurse invocă experienţa altor ţări confruntate cu aceleaşi fenomen care nu este deloc unul doar local. Petru Păcuraru. Sunt multe țări în care s-au făcut diferite centre de suport pentru aceste persoane, s-au pus la dispoziţie numere de telefon pentru sprijin, sunt foarte multe servicii sociale care ar putea fi luate drept modele și replicate în România, Imaginați-vă doar un centru de suport local în care tot acești oameni își vor putea găsi pe alții ca și ei și îi vor căpăta încrederea pentru a face mici pași în direcția pe care și-o doresc. Dar acum acest lucru nu există. Acești oameni sunt ai nimănui, din păcate.
Însă, în afara acestui sprijin mai degrabă emoţional sau social, o strategie pur economică este, deocamdată, dificil de întocmit, comentează analistul Cătălin Ghinăraru. Deocamdată e destul de destul de dificil de aflat ce e de făcut. Trebuie să ştim foarte clar că anumite activități vor dispărea de tot. Să nu creadă nimeni că ne vom întoarce exact la ce a fost. Lumea s-a schimbat și se va schimba. Şocul pandemic a adus o schimbare sistemică. Dacă vrem să calificăm sau să recalificăm forţa de muncă, trebuie să ținem seama că toate se vor schimba și că foarte multe din activitățile care erau potențial generatoare de creștere de ocupare au fost foarte afectate de toate aceste restricţii, carantine şi stări de lockdown. Cum va arăta lumea după ce vom trece de pandemie? Aici e o dificultate majoră și e de presupus că această problemă a persoanelor descurajate va continua o vreme o bucată de timp. Deci vom avea niște probleme destul de mari.
