Unirea Moldovei cu Muntenia de pe 24 ianuarie 1859 a stat sub semnul voinței interne dar mai ales sub cel al conjuncturii internaționale.
Unirea Moldovei cu Muntenia de pe 24 ianuarie 1859 a stat sub semnul voinței interne dar mai ales sub cel al conjuncturii internaționale. Proiectul național românesc nu poate fi privit în afara regândirii Europei. Una dintre explicații este intrarea Dunării, marele fluviu paneuropean, în atenția puterilor europene, a Franței mai ales și a Germaniei. Magistrala fluvială a Europei de la vest către est a fost reevaluată în imaginarul geografic și cultural. Dunărea trebuia să fie un fluviu al civilizației europene în care democrația, libertatea și emanciparea națiunilor de pe bâtrânul continent să domnească asupra despotismului oriental. Ofensiva Occidentului pentru eliberarea Dunării a avut ca efect unirea din 1859 și crearea României.
Însă unirea Moldovei cu Muntenia, în special formula viitoare de organizare a statului român, a rezultat în urma unor vii controverse. Istoricii au arătat ca actul de pe 24 ianuarie 1859 a fost unul dificil, cu dileme identitare persistente pînă în perioada interbelică. Istoricul Adrian Cioflâncă afirmă că la sfârșitul anilor 1850 se întâlnesc două idei societale majore. "În preajma anului 1859 se produce convergența a două teme de dezbatere: tema modernizării și tema unirii, care, până la revoluția de la 1848, circulau independent una de cealaltă. Pînă la 1859, unirea nu însemna neapărat modernizare, iar modernizarea nu implica automat unirea. După eșecul revoluției pașoptiste, energiile revoluționare s-au reinvestit într-un proiect politic ca unirea, subordonând acestuia proiectul modernizator. Acest proiect național cerea ca unitatea politică și cea națională să fie congruente. Unirea era vazută ca panaceu pentru toate problemele societății românești. Aceasta investiție disperată și supradimensionată explică aderența extinsă pe care acest proiect a obținut-o în epocă, dar și dezamagirile care au urmat. Unirea nu a adus automat o îmbunătățire a situației interne."
Unii istorici consideră că expansiunea țaristă către sud-estul Europei, împreună cu anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia din 1812, a fost unul dintre factorii care au făcut ca elitele moldovene să se gândească din ce în ce mai serios la varianta unirii cu Muntenia. Istoricul Andrei Cușco de la Universitatea de Stat din Chișinău este unul dintre cei care nu exclud acea posibilitate. "Alternativele erau multiple, ceea ce s-a petrecut a fost doar una dintre alternativele posibile. Putem specula, luând în calcul acele alternative, ce s-ar fi întâmplat dacă ruşii ar fi anexat întreaga Moldovă? Nu este exclus ca întregul proiect naţional românesc să nu se fi cristalizat în formula pe care o cunoaştem azi. Este foarte puţin probabil ca ruşii să se fi oprit la Nistru, era limita pe care deja o atinseseră în 1792. Această versiune a evenimentelor a creat o dilemă pentru elite, mai puţin pentru populaţia din teritoriu. De la 1812 încolo, restul Moldovei a mers în direcţia unirii cu Muntenia tocmai ca o contrapondere faţă de Rusia. Cumva, anexiunea din 1812 a grăbit proiectul de unire a principatelor Munteniei şi Moldovei, şi din acest punct de vedere avem o consecinţă pozitivă. Dar din punctul de vedere al basarabenilor sigur că această versiune a desfăşurării evenimentelor a creat noi şi dificile complicaţii."
Cum urma să fie organizat viitorul stat? Ar fi fost vorba despre o construcție centralistă, după model francez, sau una federală ori confederală, după model german? Aceste întrebări au frământat intențiile celor care voiau unirea, de-o parte și de alta a râului Milcov, și, în final, a câștigat centralismul. Adrian Cioflâncă. "După 1859, în constituirea noului aranjament statal, s-a optat din punct de vedere politico-administrativ pentru o formula radical centralistă. Din punct de vedere cultural, s-a mers pe uniformizarea identitară. Dar centralismul nu era singura formulă organizatorică la îndemînă la începutul secolului al 19-lea. Separatiștii optau pentru o confederație, adică pentru un model statal care respecta identitățile și interesele regionale. Interesant este ca proiectele confederative au fost fabricate și colportate într-o primă fază cu precădere în mediile revoluționare, adepte mai târziu ale unirii. Federalismul era o încercare de a scoate identitățile naționale est-europene de sub controlul imperiilor și a le organiza ca noi formule politice. Înainte de 1859, au existat câțiva autori importanți de așa-numite "politograme", cei mai mulți fiind unioniști, care au formulat argumente în favoarea descentralizarii administrative. I-aș menționa pe Mihail Kogălniceanu, Nicolae Suțu, Ion Heliade Rădulescu, Constantin Heraclide și, mai ales, Vasile Boerescu."
Cele două tabere, unioniștii și federaliștii denumiți "separatiști", au aruncat în luptă argumente puternice pentru opiniile lor. În timp ce unioniștii considerau că forma centralizatoare ar da coerență și forță viitorului stat, federaliștii credeau că puterea era în descentralizare care reprezenta egalitatea dintre cele două entități, Moldova și Muntenia, care formaseră statul. Adrian Cioflâncă. "Cele două principate trecuseră deja, fiecare în parte, printr-un proces de centralizare care a culminat cu Regulamentele organice din 1831-32. În momentul unirii, cu experiența politico-administrativă la îndemînă, singura practică cu oarecare tradiție era legată de centralism. Tema modernizării a făcut ca nou-formata comunitate să fie concepută pe fondul lipsei de dezbateri politice profunde privind organizarea internă a statului. În al treilea rând este vorba de presiunile și amenințările externe. Acțiunile centralizatoare cele mai importante din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza se suprapun celor pentru recunoașterea internațională a unirii."
Linkuri utile
Copyright © . All rights reserved