200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza

Pe 20 martie 1820, în orașul Bârlad, în estul României de azi, se năștea colonelul Alexandru Ioan Cuza, primul principe al Moldovei și Munteniei unite, cel care încarna viitoarea structură statală formată din cele două entități politice românești. Cuza a fost omul potrivit la timpul potrivit și încă din timpul vieții și el și elita românească erau conștienți de provizoratul domniei sale de 7 ani, așa cum prevedeau documentele Marilor Puteri europene care își dăduseră acordul pentru unire și care o supervizau.

Pe 24 ianuarie 1859, Moldova și Muntenia se uneau pentru a forma România, iar prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca principe al Moldovei și al Munteniei unirea devenea centralizată. Susținut de majoritatea actorilor politici și de elitele care luptaseră pentru emancipare națională și modernizare, Cuza a realizat reforme vitale pentru statul român: secularizarea averilor mănăstirești, reforma fiscală și reforma agrară. 

Istoricul Alin Ciupală, profesor la Universitatea București, a spus că Alexandru Ioan Cuza a fost omul de al cărui curaj România a avut nevoie atunci, în perioada de tranziție a unirii celor două principate, Moldova și Muntenia: 

"Alexandru Ioan Cuza a fost înainte de toate un om foarte curajos. A avut curajul să-și asume un rol și o misiune într-o epocă foarte delicată, într-o epocă de incertitudine dar și o epocă de foarte mari speranțe. A avut curajul să patroneze o operă coerentă de modernizare a societății românești, a Principatelor Unite, el a fost cel care a introdus un sistem instituțional de tip modern care a pus societatea românească pe un drum către Europa."

Din 1859 și pînă în 1863 a fost perioada prolifică a domniei lui Cuza, a fost perioada elanului reformator și al construirii unui stat nou, după model european. Însă din 1863 ceva se rupe în personalitatea lui Cuza care începe să se îndrepte către autoritarism și susținut de o camarilă profitoare punea chiar în pericol ceea ce se realizase pînă atunci. 

Alin Ciupală: "În același timp trebuie să spunem și faptul că domnia lui Alexandru Ioan Cuza are și o parte întunecată, o parte mai puțin pozitivă. La un moment dat, Alexandru Ioan Cuza, principele domnitor, a luat decizia de a patrona această modernizare de unul singur. După lovitura de stat de la 2 mai 1864, Cuza practic rămâne izolat, rămâne singur, el își îndepărtează aproape pe toți colaboratorii, în primul rând pe reprezentanții generației pașoptiste care făcuseră foarte mult pentru a determina alegerea lui ca domnitor. 

Toată epoca aceasta trebuie văzută într-o balanță, într-un echilibru, trebuie să recunoaștem meritele domnitorului și în același timp să vorbim și despre nereușitele lui. Îndepărtarea lui de la domnie este făcută de comun acord de toată clasa politică pentru că încet-încet Cuza se transformase din susținătorul modernizării în cel care bloca această modernizare. Eroarea politică pe care Cuza a făcut-o a fost aceea că nu a înțeles că modernizarea nu este posibilă în absența liberalismului."

Reacția elitei române la noua atitudine a lui Cuza față de politică nu a întârziat. Pe 11 februarie 1866, la 7 ani de la alegerea sa de pe 24 ianuarie 1859, Cuza a fost înlăturat de la putere de armată și de cei care îl susținuseră. I-a urmat la tron Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege Carol I, în timpul căruia România avea să se așeze pe baze solide. 

Alin Ciupală consideră că perioada lui Cuza și perioada lui Carol I trebuie privite una în continuarea celeilalte și nu la concurență: 

"Continuitatea este importantă pentru că, după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, principele Carol, oamenii politici din jurul lui, nu au făcut absolut nimic pentru a desființa măsurile adoptate în timpul lui Cuza. Dimpotrivă, toate acele inițitative, toate proiectele începute de Cuza vor fi continuate de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului al 19-lea. De altfel, trebuie să spunem că după 1866 principele domnitor și apoi regele Carol I nu a făcut niciun efort pentru a bloca imaginea publică a predecesorului său, ba dimpotrivă. Carol cumva și-a construit propria imagine în continuarea celei a lui Cuza. 

Dacă citim manualele de școală de istorie, dacă ne uităm la tot ce a însemnat marcarea în posteritate a lui Alexandru Ioan Cuza, o să descoperim până la primul război mondial foarte multe fapte și evenimente care îl au în centru pe Cuza. Sigură că a existat și un interes politic. Regele Carol I punându-se în continuitatea marilor voievozi ai românilor, asumându-l cumva în discursul dinastic și pe Cuza, are interese politice foarte clare, până la urmă cât se poate de firești. În timpul domniei lui Carol I și în perioada interbelică figura lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost înlăturată, nu a fost scoasă din istoria românilor. Vedem cum, încet-încet, istoricii mai ales dar și alți actori importanți au uitat părțile negative ale domniei lui Cuza și au început să vorbească numai despre realizările sale."

În urmă cu 200 de ani, Alexandru Ioan Cuza apărea pe scena istoriei ca unul dintre cele mai promițătoare personaje din istoria românilor. Și-a îndeplinit misiunea, în ciuda defectelor și căderilor sale omenești, și anume aceea de a pune noua Românie pe o direcție modernă și europeană.