Germanii din România după 1945

Cel de-al doilea război mondial a lăsat în urmă o nouă configurație etnică, rezultat al bulversării fără precedent în istoria lumii de până atunci. Toate țările, învingătoare și învinse, au căutat să se refacă din punct de vedere demografic și economic după dezastrul de aproape 6 ani, cât a durat războiul. În afara evreilor, care au pierit în lagărele de concentrare naziste cu milioanele, cei mai loviți au fost germanii. Într-un fel, tragedia lor este acum de înțeles: considerați vinovați de toate ororile războiului, ei au plătit din toate punctele de vedere, economic, uman și social.

Germanii din România, cunoscuți sub numele de sași și șvabi, asemenea celorlalte comunități germane din Europa Centrală și de Est, au suferit cumplit. În anii României comuniste, sașii și șvabii care nu au pierit pe front, cei care au scăpat de deportarea în URSS și puținii care s-au întors din URSS au ales să emigreze în Republica Federală Germania. În toți anii regimului comunist, din 1945 până în 1989, exodul germanilor a fost unul sistematic care a dus aproape la dispariția lor din România. Acel exod are o dublă explicație: politica RFG față de germanii din Europa Centrală și de Est și dorința statului comunist român de a câștiga bani din acea politică germană.

Sociologul Remus Anghel studiază migrația la Institutul pentru Studierea Problemelor Naționale din Cluj-Napoca. El este coautor al unui volum privitor la istoria comunității germane din România începând cu anii 1930: “Asociațiile germanilor din România au avut un rol în a convinge guvernul german să inițieze programul de ajutorare a etnicilor germani din România în sensul de a oferi compensații financiare guvernului român. De fapt, a existat un antecedent în migrația evreilor în care au existat deal-uri între guvernul român și guvernul israelian, prin care a fost facilitată migrația evreilor. Noi, în România, avem tendința de a înțelege lucrurile care țin de contextul românesc prin prisma contextului românesc. Or, ele nu trebuie văzute așa. Istoria germanilor din România din secolul 20 se leagă de două momente esențiale, de două persoane esențiale: Hitler și Stalin. Ca toi germanii din estul și centrul Europei, ei cad la mijloc între expansiunea Germaniei naziste, război și urmările războiului.”

După război, aproximativ 12 milioane de germani din Europa Centrală și de Est au fost nevoiți să se refugieze în Germania Federală, aproape 1 milion dintre ei au murit pe drum. Aceasta a fost o dramă colectivă în Germania Occidentală care a conștientizat culpa și a avut o politică de responsabilitate. Remus Anghel a spus că relocarea germanilor din România era cumva previzibilă încă din timpul războiului. Track: “Din timpul războiului și după aceea a existat o mișcare în sprijinul plecării germanilor din România. Trăind în comunism, noi nu eram conştienți de această mișcare, știam numai că existau niște comunități germane. Dar aproape 40% din șvabii bănățeni au plecat ori au murit în război. Practic, toți tinerii s-au înrolat în armata germană sau în SS ori au murit, ori au plecat direct în Germania. Populațiile germane din Dobrogea, Bucovina, Basarabia și Vechiul Regat au fost strămutate de către Germania în anii 1940 întâi în Polonia și apoi în Germania. A existat în intebelic o populație de 750.000 de germani în România și după război vorbim de 300-310.000.”

După 1989, istoricii români au vorbit despre plecarea germanilor ca despre o “vânzare” a lor. Conform spuselor celor care au plecat, suma pe care un german o plătea era între 5 și 15.000 de mărci. Dramele au apărut în cazul celor fără bani care au trecut granița ilegal, mulți fiind uciși. Remus Anghel a vorbit despre plecarea germanilor din România ca despre un jaf la care oamenii au fost supuși:

 “Fenomenul de vânzare trebuie văzut din două perspective. Primul, cel german, era văzut ca o responsabilitate. Nu era vorba de aducerea germanilor din est strict ca forță de muncă pentru că puteau lua forță de muncă ieftină de oriunde și luau. Etnicii germani din România au suferit mai mult decât românii, maghiarii și alte națiuni în timpul comunismului, cam toate familiile au avut cel puțin un membru deportat, mai ales bărbații și femeile între 18-45 de ani. Asta a fost o dramă socială pe care noi, majoritarii, nu am perceput-o. Acea dramă pe ei i-a desțelenit, și-au pierdut încrederea și sentimentul de apartenență la această zonă. Pentru Germania, cumpărarea sașilor și șvabilor a fost un proces reparatoriu. Pentru România a fost o înțelegere incorectă. Ce ascundea înțelegerea formală era înțelegerea informală. După 1977 au fost foarte multe cereri de plecare, cotele erau stabilite la 10-15.000 de persoane, nu erau cote mari. Când o persoană își depunea actele de plecare începea o întreagă fricțiune, se declanșa un proces administrativ: își pierdeau serviciile, trebuia să-și vândă casele la un preț foarte mic. Era un proces dureros pe care un Hansi sau Jurgen prefera să-l plătească. Practic, a fost un fel de extorcare a nemților și a statului german pentru emigrare. Din punctul meu de vedere nu banii erau problema, ci felul în care au fost tratați oamenii.”

Odată cu plecarea germanilor, România a pierdut în diversitate etnică. Însă celor ajunși acolo unde își doreau le-a fost mai bine. Și asta a fost ceea ce a contat cel mai mult pentru ei.