Medicul Nicolae C. Paulescu, descoperitorul pancreinei

Medicina românească a dat ştiinţei universale cîteva nume valoroase ca Gheorghe Marinescu, Victor Babeş, Ioan Cantacuzino, George Emil Palade, fraţii Minovici. Între acestea se află şi numele lui Nicolae C. Paulescu, reputat fiziolog.

Steliu Lambru, 23.02.2020, 15:16

Medicina românească a dat ştiinţei
universale cîteva nume valoroase ca Gheorghe Marinescu, Victor Babeş, Ioan
Cantacuzino, George Emil Palade, fraţii Minovici. Între acestea se află şi
numele lui Nicolae C. Paulescu, reputat fiziolog, devenit un nume de referință prin
contribuţia pe care a avut-o la descoperirea tratamentului de bază al
diabetului. Marea descoperire a lui Paulescu a fost pancreina, hormonul
antidiabetic secretat de pancreas, pe care el l-a obținut din pancreasul
câinelui.

Nicolae
Constantin Paulescu s-a născut pe 8 noiembrie 1869 la Bucureşti şi a murit pe
19 iulie 1931 ca fiu al unui negustor și al unei casnice. Abslvă un liceu
bucureștean de elită, Colegiu Mihai Viteazul, unde a manifestat interes pentru
științele exacte și limbile străine. În 1888 pleacă la Paris pentru a studia
medicina unde obține în 1897 titlul de doctor în medicină. A lucrat în spitale
din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian Hôtel-Dieu, între 1891 și 1894, propus de profesorul Étienne
Lancereaux, maestrul său, și ca intern, între 1894 și 1897. Între 1897 și 1900
este medic secundar la spitalul Notre
Dame du Perpétuel-Secours și adjunct al lui Lancereaux. În același timp a
fost secretar de redacție al revistei Journal
de Médecine Interne. Un an, între 1897 și 1898, a urmat și cursurile de
chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris
obținând în 1899 titlul de doctor în Științe. În anul 1901 Paulescu obține la
Universitatea din Paris al doilea doctorat în științe cu dizertația.

În anul 1900 se reîntoarce în România
și este numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină și director al
Clinicii de Medicină internă de la spitalul Saint
Vincent de Paul din București. Paulescu și-a început activitatea de
cercetare ştiinţifică în fiziologie privind metabolismul glucidelor, patogeneza
diabetului, rolul pancreasului în asimiliţia nutritivă, coagularea sângelui şi
mecanismul morţii subite. În 1906 a elaborat o metodă de extirpare a hipofizei
la cîine care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. În sesiunea
din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezenta în patru
comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului
pancreatic în cazurile de diabet. Paulescu publică descoperirea sa, pe care o denumeşte
pancreină în revista de specialitate belgiană Archives Internationales de Physiologie într-un articol care a
apărut pe 31 august 1921. Astăzi, Paulescu este considerat unul dintre cei mai eficienți
cercetători care prin munca sa a dus la desoperirea insulinei.

Împreună
cu diabetologul Constantin Ionescu-Tîrgovişte, membru corespondent al Academiei
Române şi director al Institutului Paulescu din Bucureşti, am căutat să vedem
în ce a constat contribuţia lui Paulescu la descoperirea tratamentului
antidiabetic. Pancreina este
hormonul pancreatic extras de Paulescu după o metodă proprie din pancreasul câinelui
iniţial, ulerior şi din pancreasul altor animale. Acesta era hormonul
antidiabetic predictibil pe baza datelor preliminare efectuate de mai mulţi
cercetători începând din 1890 cînd a început goana după găsirea acestui hormon.
Paulescu însuşi, în 1899, atunci când şi-a susţinut unul dintre cele trei
doctorate de la Paris, spunea în memoriul său de activitate că a întreprins o
cercetare pentru izolarea principiului antidiabetic pancreatic. Paulescu a spus
că diabetul este o boală care se caracterizează nu numai prin hiperglicemie dar
şi prin creşterea corpilor cetonici în sânge şi urină, care exprimă
metabolismul lipidic. De asemenea, el se caracterizează şi prin creşterea în sânge
şi urină a ureii care înseamnă catabolismul metabolismului proteic. Viziunea
aceasta de ansamblu era ciudată pentru vremea respectivă deoarece toată lumea
era preocupată doar de hiperglicemie.

Constantin Ionescu-Tîrgovişte s-a referit
şi la munca cercetătorilor canadieni Frederick Banting și Charles Best de la
Universitatea din Toronto care va fi încununată cu decernarea Premiului Nobel
în 1923. Care au fost motivele pentru care echipa de la Universitatea din
Toronto a primit Premiul Nobel?

Două argumente au contat în atribuirea Premiului Nobel echipei de la Universitatea
din Toronto. Primul a fost acela că James Collip a reuşit să purifice extractul
pancreatic care a putut fi administrat cu succes la om. Această realizare a
fost într-adevăr primul pas făcut dincolo de ce a reuşit Paulescu. Al doilea
argument a fost că Toronto a fost vizitat de un laureat al Premiului Nobel din
anul 1920, danezul August Krogh, a cărui soţie era diabetică. Vizitând
laboratorul cercetătorului scoțian John Macleod au făcut o convenţie pentru a
se transfera posibilitatea producerii acestui nou hormon şi la Copenhaga. Krogh
a fost cel care i-a propus pe canadieni pentru Premiul Nobel.

L-am
întrebat pe doctorul Ionescu-Tîrgovişte care este diferenţa dintre pancreină şi
insulină. Între cele
două nu există nici o diferenţă. De fapt ar trebui să spun altfel: nici o
diferenţă între pancreină şi isletină. Extractul pancreatic folosit de
canadieni după modelul lui Paulescu a fost numit isletină. Am obţinut de curînd
un articol semnat de fiziologul belgian Jean de Meyer în care el dădea numele
de insulină, în 1909. De Meyer a afirmat că acel hormon antidiabetic care se va
izola din pancreas să poarte acest nume.

În
1969, în urma campaniei internaţionale iniţiată de fiziologul scoţian Ian
Murray, Comitetul Nobel recunoaşte meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea
tratamentului antidiabetic.