100 de ani de la intrarea României în primul război mondial

Pe 27 august 1916, România intra în tragedia primului război mondial în tabăra Antantei, după doi ani de neutralitate.

România Internațional, 19.09.2016, 12:45

Intrarea s-a făcut la presiunea Franţei, aliatul principal şi tradiţional al României, şi a fost legat de situaţia frontului, de bătălia de la Verdun şi de ofensiva armatei ruse. Sub deviza ”acum ori niciodată”, România accepta să participe la război după ce obţinuse promisiunea ca la încheierea păcii teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria să se unească cu regatul României. Tergiversarea intrării României în război a avut o dublă explicaţie.

Prima a fost dorinţa regelui Carol I ca România să lupte alături de Germania, dorinţă respinsă de clasa politică, iar a doua a fost neîncrederea armatei române în alianţa cu Rusia după nefericita experienţă din războiul din 1877-1878. În doi ani de conflict, România a pierdut 535.700 de militari, morţi, răniţi şi dispăruţi, adică 71% din efectivul armatei cu care a intrat în război, fiind pe locul 4 într-un clasamentul negru după Austro-Ungaria, care a pierdut 90% din efective, Rusia, 76% şi Franţa, 73%. La acestea pierderi se adaugă moartea a 300.000 de civili, dintre care 250 de medici şi 1.000 de sanitari, din cauza tifosului exantematic. La sfârşitul războiului însă România primea teritorii şi România Mare se forma cu preţul acelor imense sacrificii umane.

Istoria acelui război a suferit şi ea schimbări care au influenţat percepţiile publice asupra acelor ani. După război, victimele, urmaşii lor, invalizii şi supravieţuitorii au beneficiat de atenţia principală. Istoria era mai puţin triumfalistă, şocul pierderilor de vieţi umane încă marca refacerea psihologică şi materială a ţesutului social. Istoria a devenit militantă, pe măsură ce timpul a trecut, iar ideologiile politice au făcut ca dimensiunea umană să fie treptat pusă în umbră în detrimentul patriotismului şi al interesului naţional. Tragediile primului război mondial au început să nu mai fie văzute ca tragedii ale umanităţii ci drept sacrificii în folosul patriei. Tot aşa a fost şi cazul României care a trecut prin fazele istoriei militante, totul culminând cu regimul comunist care a deformat grav semnificaţiile evenimentelor de acum 100 de ani.

Intrarea României în ”Marele Război” trebuie privită, crede istoricul Răzvan Pârâianu de la Universitatea ”Petru Maior” din Târgu Mureş, ca o restituire a înţelesurilor şi trăirilor originale ale oamenilor de atunci. ”Nu putem privi inocenţi trecutul. Înţelesurile, semnificaţiile, semantica celor mai banale cuvinte sunt altele. Multă lume va spune că este relativism. Nu este relativism, este înţelegerea faptului că noi înţelegem altfel decât părinţii noştri, bunicii noştri şi străbunicii noştri ideea de naţiune, ideea de popor. Bernard Paqueteau, sociolog francez care a venit în România în anii 1990, a scris un articol despre congelatorul ideilor false. Era perioada în care Robert Kaplan scrisese despre fantomele Balcanilor. Articolul lui Paqueteau era o reacţie la opinia că regimul comunist băgase fantomele trecutului într-un frigider şi le îngheţase şi după 1989 cineva scosese frigiderul din priză, iar fantomele reveniseră şi reîncepuseră să bântuie societăţile. Paqueteau spune foarte clar că fantomele nu sunt aceleaşi şi că nu a existat niciun frigider. Regimul comunist a alterat radical nu numai înţelesurile cuvintelor, ci şi societatea însăşi, cea care înţelege semnificaţiile.”

Se spune că vorbele atrag realitatea, adică semnificaţia lor este atât de puternică încât devine decisivă în formarea unor opinii. Răzvan Pârâianu crede că istoricul trebuie să formuleze interpretări credibile ale primului război mondial fără să se lase influenţat de ideologii. „Nu putem privi inocenţi la primul război mondial, între 1916 şi 2016 există o prăpastie uriaşă care alterează înţelesurile cuvintelor şi faptelor. Istoria conceptuală a lui Reinhard Koselleck arată că semantica este în relaţie cu schimbările care se produc în societate, cu schimbările pe care le aduce viaţa politică. Nu este vorba despre o schimbare imediată. Înţelesurile au o întârziere şi trebuie să fim atenţi la schimbări. Istoricul olandez Frank Ankersmit afirmă că limbajul narativ nu este un limbaj-obiect. Ankersmit vrea să spună că arheologul găseşte obiecte vechi, le dezgroapă, dar obiectul rămâne obiect. Noi nu lucrăm numai cu obiecte, noi lucrăm cu înţelesuri, cu rolul pe care aceste obiecte l-au avut la vremea lor. Dacă ne închipuim că în mileniul 3 un arheolog va săpa şi va găsi o sticlă, ar putea crede că noi beam vin din acea sticlă. Dar poate acea sticlă era o lampă. Sau poate acea sticlă a fost folosită drept cocktail Molotov. Ce penibil ar fi ca o lampă să fie confundată cu un cocktail Molotov pentru că forma este aceeaşi, dar rolurile lor sunt complet diferite?”

Citirea presei, a jurnalelor, scrisorilor şi însemnărilor personale din anii primului război ne arată un spirit care a însoţit plecarea a sute de mii de români către un drum necunoscut, diferit de cel cu care suntem obişnuiţi. Pentru foarte mulţi dintre ei, drumul a fost unul fără întoarcere. La sfârşitul războiului, România Mare a fost răsplata sacrificiului lor, unul pe care cei dragi să-l fi considerat prea mare.