Români din Peninsula Istria
Istro-românii sau românii din Istria, Croația, sunt un grup etnic legat lingvistic de națiunea română care trăiesc în extremitatea nord-vestică a Peninsulei Balcanice, așa cum aromânii, megleno-românii și românii din Timoc trăiesc în centrul și sudul Peninsulei Balcanice. În decursul timpului, numărul lor a scăzut constant, astăzi mai existând în jur de 1000 de persoane. Astfel că foarte puțini dintre ei au ajuns să trăiască în România.
Steliu Lambru, 06.10.2025, 17:34
Nu toți românii locuiesc în România, așa cum nici alte națiuni nu locuiesc în totalitate în țările lor. Astăzi, în afara frontierelor României, locuiesc români în Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, țări vecine României, dar și în Grecia, Macedonia de Nord, Albania și Croația. Dintre toți acești români, despre cei din Croația, mai exact din Peninsula Istria, s-a vorbit cel mai puțin. Explicația este că ei sunt cei mai reduși numeric dintre toate grupurile de români și cei mai îndepărtați geografic de masa compactă a românilor din arcul carpatic și bazinul dunărean. Cu toate acestea, despre ei s-a scris începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, istoricul şi scriitorul Gheorghe Asachi fiind printre primii. De limba, cultura şi obiceiurile lor s-au mai ocupat și filologul sloven Franz Miklosich și Andrei Glavina, primul istro-român care a scris din interiorul comunității sale.
După 1918, după ce a apărut România Mare, mulți români din afara granițelor României au imigrat și au devenit cetățeni români. Dar cazurile de istro-români sosiți au fost foarte puține. Domenico Cvecici a fost unul dintre acei puțini istro-români care au ales să devină cetățeni români. În 1937, la 11 ani, pleca din satul natal Şuşnieviţa la studii în România, la Cluj. Cvecici venea dintr-o regiune submontană, în majoritate alcătuită din roci, care formau un peisaj carstic. Locuitorii se îndeletniceau cu păstoritul și cu mineritul. În 2002, el spunea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română că șansele copiilor din acele regiuni montane sărace la o educație erau reduse.
”Copiii de istro-români erau sortiţi să rămână legaţi de pământ, de ajutor în casa părinţilor lor, până îşi găseau o altă ocupaţie sau emigrau la oraş. În casă vorbeam istro-română, vorbeam numai în dialect. Italiana era numai în şcoala primară, când m-am dus nu cunoşteam nicio boabă, nicio vorbă. Erau, săracii, unii care abia se descâlceau în păienjenişul limbii, învăţau câteva cuvinte şi mai mult citeau sau furau din carte când era de dat un răspuns sau din suflat. Dintre ei nu s-au ridicat şi din cauza situaţiei economice precare a părinţilor care nu-i puteau susţine în învăţământ de alt grad decât cel primar.”
Condițiile de relief nu permiteau o dezvoltare economică intensă a zonei, însă o altă problemă era mai gravă: lipsa apei. Domenico Cvecici descria modul în care oamenii reușeau, totuși, să-și procure lichidul vieții.
”Situaţia economică era precară. Pe urmă, o situaţie gravă era lipsa apei potabile. În zonă, în sud, în cele șapte sate locuite de istro-români, existau doar două izvoare care aveau apă potabilă. Ea izvora din dealuri sau din munte. Prima era în câmpie unde era rezervație de creştere a fânului pentru animale și mai era o altă fântână făcută de oameni pentru adăpatul vitelor. Acolo oamenii îşi aduceau apă pentru băut, fie cu butoaie instalate pe căruţe şi trase de boi, cai erau mai puţini însă, fie de femeile o duceau în spinare. Exista un vas confecţionat care se modela, se plia pe spatele femeii care avea un brâu cu care se încingea la mijloc. Baza acestui vas, după ce era umplut, era prinsă într-un brâu şi femeia cu o funie trăgea în faţă și îl sprijinea ca să nu se răstoarne şi să poată să îl ducă. Era tragică situaţia apei potabile şi de aceea foarte mulţi care erau departe de aceste izvoare consumau apă de ploaie filtrată. Apa se scurgea de pe acoperişul caselor, pe jgheaburi, în fântână şi filtrarea se făcea acolo. Adică se sedimenta. În fântână era nisip, partea murdară ajungea la fund şi rămânea deasupra o apă mai curată, dar fără nici un fel de conţinut necesar corpului omenesc.”
În această comunitate momentele importante ale vieții erau marcate. Sărbătorile religioase erau cele mai importante. Domenico Cvecici: ”Sărbătorile se reduceau, Crăciunul mai ales, la cozonaci. Se creşteau porci pentru necesităţile casei, fiecare familie creştea un porc. Focul, în majoritatea caselor, mai ales iarna, se făcea pe vatră şi în încăperea în care era bucătăria şi se făcea mâncarea, iarna se şi afuma carnea. Alte familii aveau sobe cu lemne de gătit în bucătărie. La Paşti erau mai mult cozonac şi ouă roşii, iar adulții mai <botezau> aceste mâncăruri şi cu un pahar de vin și gustau, dat de părinţi sau pe furiş, şi copiii din el.”
Domenico Cvecici și-a amintit și de dialectul pe care îl vorbea acasă și în comunitate: ”Istro-română îmi amintesc mai puţin, cuvinte îmi amintesc numai <Cire eşti tu?>, <cire> în loc de <cine>, acest rotacism, acel <n> intervocalic transformat în <r>. În istro-română nu au existat poezii şi rugăciuni, ele au fost în perioada italiană în italiană, iar în perioada anterioară nu ştiu exact, cred că în germană. Nu aveam nimic din cele sfinte tradus în istro-română. <Padre nostro> se putea şi traduce <Çaçăl (Ceaceăl) nostru carele eşti în ceruri, fie numele tău sfinţit, fie voia ta precum în cer aşa şi pre pământ.>”
Istro-românii sunt un grup redus de români din Croația care au conștiința faptului că sunt diferiți de ceilalți. Este însă un grup etnic care a contribuit la istoria locală.
