30 de ani de istorie orală la Radio România

După 1989, din recuperarea memoriei recente, Radio România și-a făcut un obiectiv asumat de primul manager al instituției Eugen Preda. Astfel, în martie 1993, la Radio România se puneau bazele arhivei de istorie orală.

Steliu Lambru, 06.03.2023, 17:25

Istoria ultimei sute de ani poate fi cunoscută și prin intermediul istoriei orale. Ea se bazează pe amintirile și memoriile martorilor intervievați și înregistrați pe bandă de magnetofon sau pe suport digital. Între 1945 și 1989, practicarea istoriei orale în România a fost profund viciată de presiunea ideologică a regimului comunist, cum a fost de fapt și cazul științei istorice în ansamblu. După 1989, din recuperarea memoriei recente, Radio România și-a făcut un obiectiv asumat de primul manager al instituției Eugen Preda. Astfel, în martie 1993, la Radio România se puneau bazele arhivei de istorie orală.

Istoricul și jurnalistul Mariana Conovici a fost cea care a format echipa de istorici care au constituit arhiva. Au fost interviuri despre războaie, comunism și fascism, despre viața cotidiană, istoria științei. Într-un interviu de istorie orală, ea și-a amintit de începuturile istoriei orale la radioul public.

Domnul Eugen Preda, directorul Radioului în acea perioadă, era de profesie istoric, avea un doctorat în istorie, era o persoană foarte informată și știa ce se întâmplă în lume, în istoriografie. Participase la Congresul Internațional al istoricilor din 1980 care a avut loc la București, congres la care s-a discutat despre istoria orală. Deci dânsul avea o idee, îndrăznesc să spun destul de clară, despre ce înseamnă istoria orală și valoarea ei. În 1992 a fost la Sinaia o reuniune cu participare internațională, la care dânsul a participat și acolo a fost un soi de provocare în legătură cu arhivele și patrimonializarea înregistrării unor voci.

Volumul semnat de istoricul și sociologul britanic Paul Thompson The Voice of the Past a fost ghidul pe baza căruia s-a constituit și bibliografia. Mariana Conovici a spus că după 1989, odată eliberată această cale de cunoaștere a trecutului, a înțeles mai bine lumea, și-a înțeles mai bine meseria și s-a înțeles mai bine pe ea însăși.

Pentru mine, libertatea asta a însemnat să intru într-o altă istorie față de discursul conservator pe care eu îl învățasem, îl citisem. Descopeream că istoria e mult mai nuanțată, descopeream că am învățat și am luat uneori note mari pe lucruri neadevărate. A fost o imersiune în istoria adevărată, mergând aproape de oameni, de poveștile lor. Pentru mine a fost minunat și pentru faptul că, intrând în viața oamenilor pe care îi intervievam, înțelegeam mai bine lumea mea, mă înțelegeam pe mine în sensul că îmi știam locul mai precis. Mai exact, făceam comparație între mine și ei, nu întotdeauna în favoarea mea.

Mariana Conovici și echipa ei formată din Octavian Silivestru, Silvia Iliescu, Virginia Călin și Lavinia Ivașcu a reușit să îmbine istoria orală cu jurnalismul de radio. Ei au oferit publicului român pe unde hertziene memoria restituită.

Prin interviul de istorie orală se întreprinde o investigație istorică. Scopul ar fi un studiu, o cercetare, însă aceasta este o direcție pe care noi nu am urmat-o. Nu am avut nici timp, poate nici inclinație. Am făcut, în schimb, altceva care mi se pare foarte important: am împărtășit cu ascultătorii, am avut permanent radioprograme săptămânale în care am adus, am dat ascultătorilor ceea ce noi primeam de la intervievații noștri. Or, istoria orală, pretutinderi, are o latură civică. Așa o împlineam, în felul acesta, prin emisiuni. Eu, întotdeauna, am ținut și îndrăznesc să spun că m-am bătut de multe ori ca să avem acest radioprogram. A fost foarte important. La un moment dat m-am gândit: oare societatea românească e pregătită să primească toate lucrurile astea? Nu știu dacă a fost pregătită sau nu, dar, oricum, dacă 10 oameni au fost alături de cel care vorbea din sufletul lui despre viața lui și tot a fost un un câștig.

Istoria trăită a fost ceea ce ascultătorii români și străini cereau jurnaliștilor în scrisorile lor. Iar ei s-au străduit să facă aceasta.

Interviurile de istorie orală nu aduc neapărat informație istorică extrem de bogată, ele aduc detalii, aduc atmosferă, aduc suflet. Nu vă dați seama cât de puternic putea fi mesajul transmis de un intervievat. Îmi amintesc de un interviu de 20 minute cu o femeie care la nici 14 ani împliniți fusese luată, la sfârșitul războiului. Un grup de tineri mare de tot a fost luat de nemți și dus în Austria și Germania să muncească. Era un copil, a povestit cum a ajuns la Viena, cât era de speriat copilul de 14 ani, cum a prins-o un bombardament în câmp și s-a ascuns de bombe sub un pom. Toată spaima, toată drama copilului ăstuia de 14 ani acoperea ororile războiului. Pentru că, totuși, să duci un copil de 14 ani departe de părinți e o dramă.

Istoria orală la Radio România a împlinit trei decenii. Iar arhiva Centrului de Istorie Orală devine din ce în ce mai valoroasă odată cu trecerea timpului.