Cântecele de lume
La începutul secolului al 19-lea, Principatele Moldovei şi Munteniei se modernizau în ritm accelerat. Modernizarea coexista însă cu levantinismul.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 30.04.2018, 14:25
La începutul secolului al 19-lea,
Principatele Moldovei şi Munteniei se modernizau în ritm accelerat. Modernizarea
coexista însă cu levantinismul. O foarte subţire pătură boierească europenizată
se confrunta cu mentalul colectiv al societăţii, iar unul dintre terenurile de
luptă a fost cultura mainstream a acelor vremuri. Între cultura înaltă şi cea
populară nu existau diferenţe semnificative, iar cântecele de lume făceau
deliciul atât claselor de sus, cât şi al celor de jos. Cântecele de lume erau
producţii culturale cu melos oriental, iar versurile erau caracterizate de un
puternic erotism care frizau adesea imoralitatea şi trivialul. Astfel,
cântecele de lume au fost una dintre ţintele celor care doreau schimbarea şi
europenizarea societăţii româneşti.
Anton Pann a fost unul dintre creatorii
cântecelor de lume. Venit din Balcani, Pann a intrat într-una dintre societăţile
tinerilor care dădeau tonul vieţii urbane din Bucureştiul oriental. Etnologul Nicolae
Constantinescu, profesor la Universitatea Bucureşti, a portretizat locul lui
Pann în noua sa patrie. Anton
Pann venea din sudul Dunării, cu mama şi cu doi fraţi mai mari, care au pierit
în războaie. Se numea Antonache, fiul lui Panteleon, din Sliven, Bulgaria, care
peregrinează prin ţinuturile româneşti. O vreme e la Chişinău, apoi la Bucureşti
unde se stabileşte şi se integrează temeinic în mediul lingvistic şi cultural
al capitalei Ţării Româneşti devenind, după aprecierea lui Paul Cornea, unul
dintre primii reprezentanţi literari ai Bucureştilor. A făcut carieră literară
o însemnare dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri care îl aşează
pe Anton Pann la aceeaşi masă cu alţi petrecăreţi. Anton Pann era unul dintre stâlpii
acestei societăţi bahico-erotice din cârciumile şi grădinile din Bucureşti.
Fireşte că peisajul bucureştean obişnuit
nu era dominat de petreceri, dar cele date de protipendadă erau în măsură să
impresioneze pe oricine, mai ales pe un străin. Nicolae Constantinescu. Ar fi eronat să credem că toată
bucureştenimea de la sfârşitul secolului al 18-lea şi începutul secolului al
19-lea îşi petrecea vremea în chiolhanuri, cu lăutari în veşminte de epocă,
suspinând oh-uri şi ah-uri, sub ferestrele domniţelor ascunse sfioase sau
nu prea după perdele. Nu rareori, călătorii străini din oraşul de pe Dâmboviţa,
cea cu apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce, erau impresionaţi de viaţa
mondenă din casele boiereşti: mese somptuoase cu 50 de tacâmuri, cu mâncăruri
alese, cu băuturi fine, cu cafele şi lichioruri scumpe. Documentele epocii ne
spun exact de unde veneau delicatesurile, mai ales de la Viena, cu muzicanţi
plini de har, cu femei îmbrăcate după moda timpului. Eram între Orient şi
Occident.
Unul dintre cele mai cunoscute
cântece de lume, apreciat şi azi, a fost creaţia lui Pann intitulată Leliţă
Săftiţă. Nicolae Constantinescu are o definiţie a ceea ce era cântecul de
lume. Ce sunt cântecele de
lume? Anton Pann, fiind psalt bisericesc, ştia să noteze melodiile. El a notat
melodiile cântecelor pe care le cântau el şi ceilalţi convivi în notaţie
psaltică. După 100 de ani, Gheorghe Ciobanu le-a transliterat în notaţia
modernă şi azi cântăreţii le-au înregistrat aşa cum, probabil, erau ele cântate
acum 150 de ani. Cântecele de lume ale lui Anton Pann erau cântece la modă la
început de secol 19, compuse de lăutari la comandă, un fel de chansons courtoises, produse de autori
în vogă precum Costache Conachi (1777-1849). Acesta făcea versuri pe care nu le
dădea la gazete, nici la tipar, ci îi punea pe lăutari să le cânte, cum nota
George Sion într-o însemnare din epocă. Moda de atunci, eleganţa supremă, era
pentru tinerii boieri de a oferi jupâneselor iubite concerte cu lăutari. În
diferite locuri din Iaşi, tarafuri de lăutari, dinainte angajate, cântau
cântece de dragoste la adresa unei frumoase.
Autor
al unei culegeri de texte ale cântecelor de lume intitulată Spitalul amorului
sau Cântatorul dorului, Anton Pann a intrat în dizgraţia posterităţii, pentru
a fi apoi reconsiderat, aşa cum a făcut dramaturgul I.L. Caragiale. Nicolae
Constantinescu. Moda trecuse
şi dincoace de Milcov, poetul romantic Dimitrie Bolintineanu deplângând situaţia:
oraşele sunt înecate de cântece amoroase pe care lăutarii le cântă. Muntenia
este înecată de aceste cântece făcute în Moldova, cele mai multe obscene.
Chiar Caragiale, iubitor de petreceri şi de relaţii amoroase mai mult sau mai
puţin licite, condamnă cu un cutremur de oroare poezia din Spitalul amorului.
Citez: în mijlocul acelei mode stupide, acelui curent de erotism trivial, de
sentimentalism greţos şi de galanterie ridicolă care au târât şi mânjit chiar
pe mulţi oameni de spirit şi de adevărat talent, Anton Pann, vestitul nostru
poet popular, a publicat, pe lângă atâtea admirabile lucrări originale şi
traduceri, o colecţie de cântece la modă … un trist tezaur, o grămadă de
urdori şi mizerii literare, de testimonii de imbecilitate ale unei epoci. Câtă
manifestare de violenţă a lui Caragiale faţă de bietul Anton Pann, care nu mai
era în viaţă! Ceva mai târziu, vehemenţa lui Caragiale se mai domoleşte şi
scrie că Anton Pann făcuse un adevărat serviciu literaturii române, culegând
toate acele documente caracteristice stării sociale a românilor din prima
jumătate a veacului al 19-lea.
Cu
timpul, cântecele de lume au căzut în uitare din cauza noilor mode şi au rămas
obiect al cercetărilor folcloriştilor. Iar modernizarea societăţii româneşti a
mers înainte, cu reveniri la origini şi reinterpretări.
