Crime în masă împotriva românilor din Bucovina de Nord

Ocuparea Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică în vara anului 1940 a însemnat deportarea populaţiei româneşti şi purificarea etnică a regiunii.

Steliu Lambru, 02.05.2016, 10:28

Ocuparea Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică în vara anului
1940 a însemnat deportarea populaţiei româneşti şi purificarea etnică a
regiunii. În 1930, Bucovina avea o populaţie în care românii reprezentau 44%,
ucrainenii 29%, germanii, evreii polonezii şi romii restul de 26%. Autorităţile
sovietice au recurs la metode violente în dislocarea populaţiei româneşti
mergând chiar până la crime în masă. Populaţia civilă românească lipsită de
protecţie a fost nevoită fie să se supună ordinelor de a pleca în Siberia fără
a mai primi permisiunea de întoarcere pe locurile natale, fie de a fugi în
România. Oameni nevinovaţi erau puşi în faţa unei alegeri care putea însemna
sfârşitul. Şi, în cazul unora dintre ei, aşa a şi fost.

Istoricul Pavel
Moraru, de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu consideră că politica
sovietică de omogenizare a teritoriului nu avea ca obiectiv doar lupta de clasă
pe care o ducea ideologia regimului sovietic, ci şi distrugerea diversităţii
etnice. Spre deosebire de
alte regiuni ale Uniunii Sovietice, represiunea a vizat şi anumite grupuri
etnice. Represiunea a fost bazată nu numai pe criteriul de clasă, ci şi pe cel
etnic având în vedere că reprimarea românilor nu făcea altceva decât să
contribuie la deznaţionalizarea şi înstrăinarea teritoriilor. Mare parte din
cei care au fost deportaţi sau suprimaţi de autorităţile sovietice au fost
români. Este adevărat că au avut de suferit şi alte etnii, dar mai puţin. Şi
evreii au avut de suferit, în special evreii sionişti din Cernăuţi sau evreii
foarte bogaţi. În principal, vorbim despre o epurare în rândul populaţiei
româneşti, mai ales a tinerilor, care nu puteau fi asasinaţi. Uniunea Sovietică
avea nevoie de tineri care erau trimişi la muncă la întreprinderile din
interiorul ei.

Bucovina fusese o
provincie care, în decursul istoriei sale, nu aparţinuse niciodată Rusiei sau
Uniunii Sovietice. Bucovina a fost nucleul statului moldovean întemeiat la
jumătatea secolului al 14-lea de românii maramureşeni. În timp, ea a fost
obiect de dispută între Polonia şi Moldova. În secolul al 17-lea, pentru scurt
timp, Bucovina a intrat sub controlul Imperiului otoman pentru ca în 1775 să
fie anexată de Austria. În 1918 Bucovina se unea cu Regatul României. Istoricul
Pavel Moraru a ţinut să sublinieze că bucovinenii au avut surpriza să se
confrunte nu doar cu un regim nou, ci şi cu brutalitatea sa. Regimul care a venit în nordul
Bucovinei era un regim total străin. Basarabenii mai erau familiarizaţi cu
practicile vecinului de la răsărit având în vedere că Basarabia fusese
încorporată în Imperiul rus. Pentru bucovineni era un regim total străin, şi
era vorba despre o ucrainizare şi rusificare a populaţiei şi trecerea la un cu
totul alt sistem de viaţă. Transformările erau însoţite de represiune.

Românii din Bucovina
care nu au acceptat să rămână sub ocupaţie sovietică sau să îngroaşe rândurile
deportaţilor în Siberia au ales să se refugieze în România. Regimul sovietic
însă nu era cel care să respecte voinţa oamenilor, mai ales a libertăţii de circulaţie.
Iar închiderea graniţei era un semn elocvent în acest sens. La începutul anului
1941, NKVD-ul a răspândit zvonul prin care se spunea că regimul permitea
populaţiei civile trecerea graniţei în România. Pe 1 aprilie 1941 un grup de
aproximativ 3000 de români din sate de pe valea râului Siret au pornit către
graniţă cu intenţia de a trece în România. La 3 kilometri de graniţa română,
grănicerii sovietici au somat coloana să se oprească. Oamenii au ignorat
avertismentul iar militarii au deschis focul secerând un număr necunoscut de
civili paşnici. Supravieţuitorii au fost urmăriţi şi spintecaţi cu baionetele.
După masacru, atât morţii, cât şi răniţii au fost îngropaţi în gropi comune,
bărbaţi, femei şi copii. Cei arestaţi au fost anchetaţi, torturaţi şi
împuşcaţi. Arhivele sovietice menţionează 20 de victime în timp ce estimări
independente spun că între 200 şi 2000 de persoane au fost lichidate.

Istoricul Pavel
Moraru consideră că masacrele şi deportările nu au fost întâmplătoare,
conjuncturale, ci un calcul cinic şi odios al autorităţilor sovietice: Practicile sovietice au avut la
bază decizii judecătoreşti, decizii luate rapid. În 9 iulie 1940 s-a dat
decizia constituirii tribunalelor militare, totul trebuia rezolvat foarte
repede. A doua zi după 9 iulie 1940,
Lavrenti Beria, comisarul poporului pentru afaceri interne şi şef al NKVD-ului,
a solicitat guvernului sporirea trupelor de escortă. Trebuia ca tribunalele
militare să aresteze cât mai mulţi oameni pentru ca trupele de escortă să poată
asigura paza celor arestaţi. De ce se insista pe arestarea unui număr cât mai
mare de oameni? Deoarece, potrivit statisticilor, instaurarea regimului
comunist în orice colţ al lumii a necesitat exterminarea a 10% din populaţie.
Această statistică s-a confimat şi în cazul Basarabiei, şi a nordului
Bucovinei. Timp de un an, potrivit unor calcule, a fost exterminată şi
deportată 12% din populaţia celor două provincii. Populaţia trebuia să fie
loială autorităţilor pentru că aşa se puteau declanşa campaniile militare, se
putea deznaţionaliza mai uşor un teritoriu şi a se înstrăina pentru a demonstra
generaţiilor viitoare că teritoriul nu fusese niciodată românesc. După care a
urmat jaful economic al teritoriilor. Imediat după ocupaţie, piaţa a avut de
suferit, aprovizionarea era foarte slabă.

Crimele în masă şi
deportările din 1940-1941 nu aveau să fie decât preludiul. După război,
tragedia deportărilor românilor bucovineni şi a celor basarabeni va atinge
paroxismul.