Ţara Românească şi Polonia în secolul al 14-lea. Rebeliunea legionară
Cronicile celei de-a doua jumătăţi a secolului al 14-a înregistrau în Europa de sud-est prezenţa viitorului Imperiu otoman, cea mai importantă putere în regiune între 1500 şi 1900.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 21.01.2013, 10:41
Cronicile celei de-a doua jumătăţi a secolului al 14-a înregistrau în Europa de sud-est prezenţa viitorului Imperiu otoman, cea mai importantă putere în regiune între 1500 şi 1900. Naţiunile creştine balcanice au încercat din răsputeri să se împotrivească tăvălugului otoman, dar nu au reuşit decât pentru o perioadă scurtă de timp. În ultimul sfert al secolului al 14-lea, principele Valahiei, Mircea cel Bătrân (1386-1418) a căutat aliaţi în lupta împotriva turcilor care ajunseseră la Dunăre, frontiera statului său. Cum relaţiile cu Ungaria condusă de Sigismund de Luxemburg (1387-1437), cea mai apropiată putere care putea fi de ajutor românilor, nu erau prea bune, Mircea a încercat să stabilească o legătură cu Polonia condusă de regele Władysław II Jagiełło (Vladislav al II-lea Jagellonul, 1386-1434).
După înfrângerea armatei sârbe la Kossovopolje din 1389, poziţia lui Mircea era şi mai vulnerabilă. Prin intermedierea principelui Moldovei Petru Muşat (1375-1391), vasal al regelui polon, Mircea încheie pe 10 decembrie 1389 o înţelegere prin care cei doi se angajau să se ajute reciproc atât împotriva regelui Ungariei, cât şi a altor duşmani. Principele valah era reprezentat de fraţii Manea şi Roman Herescu, asistaţi de vornicul Drăgoi, trimisul principelui moldovean. Ratificarea înţelegerii are loc pe 20 ianuarie 1390 la Lublin. Însă termenii ei sunt vag precizaţi, iar puţinele documente existente, cum ar fi scrisoarea lui Mircea către Vladislav prin care acesta parafa acordul bilateral – scrisoarea regelui polon prin care acesta ratifica la rândul lui înţelegerea nu s-a păstrat –, nu oferă prea multe detalii. Se ştie totuşi că tratatul de la Lublin din 20 ianuarie 1390 a fost urmat, la scurtă vreme, de o înţelegere în trei la care s-a alăturat şi regele Ungariei. Conform acestui nou acord de pe 17 martie 1390, cei doi regi şi principele român se angajau să se sprijine în lupta împotriva duşmanului comun. Mircea era avantajat de intrarea în alianţă a suveranului maghiar deoarece poziţia Ungariei făcea ca implicarea acesteia în organizarea de campanii antiotomane să fie mai probabilă decât implicarea Poloniei. Deşi relaţiile cu Ungaria erau bune – Mircea se recunoscuse vasal al regelui Sigismund în 1395 –, principele Munteniei reînnoieşte alianţa cu regele Poloniei în 1404, 1410 şi 1411 pentru a se pune la adăpost de expansiunea maghiară. Alianţa dintre regele polon şi principele român a funcţionat în timpul bătăliei de la Grunwald din 15 iulie 1410. Un contingent muntean, cât şi unul moldovean, au contribuit la victoria armatelor polono-lituaniene asupra calaverilor teutoni.
Între 21 şi 23 ianuarie 1941, Bucureştiul a fost teatrul de război pentru putere între generalul Ion Antonescu şi Garda de Fier. Evenimentele sunt cunoscute în istoriografia română sub numele de ”rebeliunea legionară”. Regimul legionaro-antonescian se instalase pe 6 septembrie 1940 în urma crizei regimului autoritar al regelui Carol al II-lea care lichidase democraţia în 1938. După modelul lui Hitler, Antonescu devenea ”conducătorul” statului. Dictatura legionaro-antonesciană a menţinut întreaga legislaţie rasială din anii 1937-1938 şi a creat comisia de românizare. Aceasta a însemnat înlăturarea evreilor din economie şi confiscarea averilor marilor industriaşi, bancheri şi comercianţi evrei. Ulterior, odată cu înăsprirea legislaţiei rasiale şi creşterii politicii antisemite, întreaga minoritate evreiască a avut de suferit de pe urma românizării.
Pe 4 decembrie 1940, România încheia acordul economic româno-german pe o durată de 10 ani care completa pactul petrol-armament semnat pe 27 mai 1940 în timpul ministeriatului lui Gheorghe Tătărescu. În cele patru luni şi jumătate de coabitare, atât generalul Antonescu, cât şi Garda de Fier au căutat să-şi întărească poziţiile în stat, tolerându-se reciproc. Antonescu a permis ca toate instituţiile statului să fie infiltrate de legionari ori chiar dublate de organisme compuse exclusiv din legionari, în timp ce aceştia au consimţit ca generalul să deţină ministerele-cheie ale guvernului şi controlul serviciilor de informaţii. De asemenea, Antonescu a permis ca legionarii să se răfuiască cu toţi demnitarii care îi persecutaseră în anii 1930. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, la închisoarea Jilava, au fost împuşcaţi 64 dintre aceşti demnitari. Inevitabil, cele două forţe aveau să ajungă la conflict armat din cauza suprapunerii deciziilor în aparatul executiv. Susţinut de tînărul rege Mihai I şi de armată, Antonescu a cîştigat şi susţinerea lui Hitler. Destituirea ministrului de interne, legionarul Constantin Petrovicescu, pe 16 ianuarie 1941, a deschis ostilităţile. Legionarii refuză să se supună deciziei lui Antonescu şi încearcă să-l aresteze şi să preia controlul total în stat.
Între 21 şi 23 ianuarie 1941, în Bucureşti s-au înregistrat lupte de stradă între armată şi grupuri de legionari, circa 120 dintre victimele civile fiind evrei. Aproximativ 8000 de membri ai Gărzii de Fier au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi, aceasta fiind înlăturată de la conducerea României. Dar înlăturarea Gărzii de Fier de la conducerea României nu a fost ireversibilă. Liderii ei au fost adăpostiţi în Germania care i-a folosit ca pe o ameninţare la adresa lui Antonescu.
