Teatrul radiofonic pentru copii
În fonoteca Radio România există pagini de referință ale istoriei teatrului radiofonic pentru copii, nume importante fiind legate de ea.
Steliu Lambru, 06.05.2024, 10:24
Radioul și-a făcut din educarea și culturalizarea tuturor o misiune prioritară. Copiii sunt un public generos, iar emisiunile pentru ei au fost mereu în atenția managementului și a jurnaliștilor. Dramatizările radiofonice s-au bucurat de un real succes, în spatele lor stând eforturile celor care scriau scenarii ori adaptau texte clasice, al actorilor și regizorilor, al echipelor tehnice. Toți aceștia au scris istoria teatrului radiofonic pentru copii, au lăsat acele amintiri pe care le au viitorii adulți. În fonoteca Radio România există pagini de referință ale istoriei teatrului radiofonic pentru copii, nume importante fiind legate de ea.
Scriitoarea Silvia Kerim a fost și jurnalistă de radio și a lucrat cu dăruire la dramatizările pentru copii. Și-a început meseria în 1961 și a ajuns într-o redacție cu oameni de calitate care încercau să scape de ideologia politică a vremurilor. În 1998, Centrul de Istorie Orală din Radio România a intervievat-o pe Silvia Kerim și a aflat cum au putut jurnaliștii de la teatrul radiofonic pentru copii să păstreze calitatea produsului lor.
”Am fost repartizată într-un loc pentru mine foarte plăcut, se numea Teatrul la microfon pentru copii. A fost un noroc pentru că majoritatea pieselor care constituiau repertoriul teatrului pentru copii erau poveşti. Erau izvorâte din literatura clasică, deci minciuna ideologică nu prea încăpea acolo. Actorii erau mari şi foarte mari, regizori mari şi foarte buni încât compromisul şi minciuna nu prea încăpeau.”
Ca în orice loc, oamenii sunt cei care fac ca lucrurile să funcționeze iar Silvia Kerim a avut parte de colegi deschiși.
”La Teatrul la microfon pentru copii l-am avut ca şef pe Eduard Jurist, de la el am învăţat ce înseamnă să fii modest ca şef, să nu faci pe şeful, să ai o atenţie egal distribuită faţă de redactori mai mici sau de cei mai vechi. Tot acolo l-am avut coleg pe Vasile Mănuceanu. Acolo era, în acea redacţie a emisiunilor pentru tineret, acel scriitor de rară înzestrare care s-a numit Călin Gruia. Mi-ar face mare plăcere să o pomenesc pe Mioara Paler care, la un moment dat, a fost şefa secţiei de emisiuni pentru copii şi căreia îi datorez bucuria de a scrie pentru copii. Ei au simţit în mine această iubire pentru copii, au simţit această dorinţă a mea de a scrie pentru copii.”
Silvia Kerim a scris scenarii pentru dramatizări radiofonice pentru copii și își aducea aminte de cât de importante au fost, pentru ea, poveștile din copilărie spuse de părinți.
”Mi s-au dat să prelucrez nişte poveşti care erau traduse prost din literatura chineză sau japoneză. Mi s-au dat astfel de poveşti și povestioare care aveau un tâlc al lor. Eu, repovestindu-le, mi-am dat seama că pun foarte mult din imaginaţia mea şi că, la un moment dat, aş putea să scriu chiar eu poveştile care îmi hălăduiau prin cap şi care aveau, la rândul lor, o rădăcină magică. Mama mea ne spunea în fiecare seară, fratelui meu şi mie când eram foarte mici, seară de seară, poveşti. În general, prima parte era “Albă ca Zăpada“, cred că un an la rând am ascultat seară de seară “Albă ca Zăpada“, fie în episoade, fie scurtată. Și dacă mama cumva se încurca la un amănunt, săream amândoi s-o contrazicem şi îi aduceam aminte că, de fapt, nu Sfiosul făcuse şi spusese aşa şi pe dincolo. A doua poveste era, în general, despre animale pe care mama le-a iubit foarte tare, ca şi tatăl meu de altfel. Ambii părinți ne-au transmis această iubire pentru animale.”
În anii în care Silvia Kerim dădea viață poveștilor pentru copii pe unde hertziene, regimul comunist îndoctrina publicul în forță. Dar jurnalista a ales să se opună într-un mod subtil grosolăniilor ideologice.
”Vreau neapărat să spun că o astfel de încercare, în cazul textelor mele, era destul de grea. Eu n-am scris niciodată cuvântul ”pionier”, în scenariile mele n-au apărut niciodată cuvintele “partid“, “pionier“, “şoim“. Scenariile şi poveştile mele sunt cu eroi andersenieni, sunt poveşti triste cu oameni săraci, cu bunici care mor, cu cea mai scumpă prăjitură este plăcinta cu mere sau cu cel mai plăcut desert care este pâinea prăjită cu magiun de prune. Întotdeauna m-am gândit că sunt mult mai mulţi copii nefericiţi şi orfani decât copii bogaţi şi râzgâiaţi. Și că aceste poveşti trebuie să ajungă la ei, sau mai bine zis şi la ei. Într-o vreme în care noi trebuia să scriem numai despre copii fericiţi, care în numele partidului cresc sănătoşi şi n-au nici o grijă, când aveau de-a face cu nişte scrieri în care realitatea se înfăţişa destul de tristă şi lipsită de speranţă, nu era prea uşor ca un text să treacă de cenzură.”
Teatrul radiofonic pentru copii a fost o minune prin care radioul s-a apropiat de mințile inocente. Iar oamenii care l-au făcut posibil au transmis mai departe ceea ce primiseră și ei.
