Diplomația română la antipozi
În limba română există expresia ”peste mări și țări” pentru a spune despre un loc că este foarte departe. Australia și Noua Zeelandă sunt ”peste mări și țări” deoarece sunt, geografic, la polul opus al coordonatelor unde se află România, adică la antipozi.
Steliu Lambru, 02.06.2025, 15:47
În limba română există expresia ”peste mări și țări” pentru a spune despre un loc că este foarte departe. Australia și Noua Zeelandă sunt ”peste mări și țări” deoarece sunt, geografic, la polul opus al coordonatelor unde se află România, adică la antipozi. Istoria românilor prezenți ”la capătul lumii” începe din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Deschiderea spre lumea largă a societății românești a fost posibilă după ce înființarea statului român din 1859, cu instituțiile sale educaționale și reformele economice, a avut efecte benefice. Românii au avut posibilități financiare să vadă lumea cu alți ochi și unii chiar să-și propună să-și trăiască viața într-un alt colț de lume.
Conform datelor recensământului din 2021, 15.268 de australieni s-au născut în România și 28.103 au declarat descendență română. Primul caz de român stabilit în Australia este documentat în 1886, cel al lui Vasile Teodorescu, preot din Galați. În perioada interbelică au fost cazuri izolate de plecări, dar o emigrație română a apărut după al doilea război mondial. Alte cazuri s-au înregistrat constant în anii dictaturii comuniste. Un nou val de emigrație română în Australia și Noua Zeelandă s-a înregistrat după Revoluția din 1989.
Apariția unei comunități românești la antipozi a făcut ca statul român să-și îndrepte atenția într-acolo. În 1965, Ion Datcu era ambasador în Japonia și în 1968 era numit la post în Australia, la o lună după invazia sovietică în Cehoslovacia. În 1994, el povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română cum a fost primit la sosire.
”Primele întrebări au fost la aeroport unde au venit ziarişti pentru că era la o lună după invazia sovietică în Cehoslovacia împreună cu ceilalţi aliaţi ai lor, fără România. Prima întrebare a fost dacă numirea mea şi extinderea relaţiilor diplomatice ale României în lume şi în zona aceasta avea vreo legătură cu evenimentele. Sigur, eu am răspuns corect în sensul că ideea şi acreditarea mea fuseseră înainte de evenimente, dar că imediat după evenimente mi s-a cerut să merg cât mai repede. Era ceva adevărat aici, mai ales că în Australia era o atmosferă ca în Europa, o atmosferă fantastică, de apărare a Cehoslovaciei şi de, ridicare în slăvi a poziţiei României. Nu înţelegeau cum se putuse acest lucru. Mă întrebau dacă am părăsit Tratatul de la Varşovia şi altele. Guvernul australian a făcut un gest nemaipomenit. A doua sau a treia zi, după ce am prezentat scrisorile de acreditare, a dat un dineu la care au participat toţi miniştrii, erau primul ministru, viceprim-ministrul şi toţi membrii guvernului dorind să sublinieze prin aceasta aprobarea lor. N-am să uit niciodată.”
În ce a constat activitatea lui Ion Datcu? ”În primul rând, am organizat imediat o vizită în România, întâi la nivel de viceprim-ministru cu problemele economice şi politice, după aceea la nivel de prim-ministru. După aceea, noi voiam ca şi australienii să-şi deschidă o ambasadă la noi ,,ei nu aveau pe atunci. După aceea, am avut mandat şi m-am întâlnit cu românii. Erau 5.000 de români în Australia, între care o parte dintre ei erau destul de bine, oameni de afaceri, erau prin comerţ. Nu erau foarte bogaţi, cu una-două excepţii, dar erau oameni care jucau un rol în Australia. Şi ţin minte că m-am întâlnit cu unii când am dat o recepţie la un hotel. Autorităţile îmi spuneau tot timpul că erau mai multe organizaţii de români şi le era teamă că unii erau foarte contra regimului. Şi am zis că nu era nimic, ce îmi făceau mie? Voiam doar să stau de vorbă cu ei. În fond, eu nu eram regimul, eu eram un diplomat. Dar au pus, într-adevăr, pază în civil. Dar când au început să vină românii au venit în costume naţionale, cu câte un steguleţ în mână, cu copiii. Noi am pus şi muzică, dar mi-au spus: <Domnule, să ştii că eu nu pot să-l sufăr pe Ceauşescu, dar dumneata eşti un băiat simpatic, ce-am eu cu tine?> I-am răspuns: <Domnule, priveşte pe dumneata opinia dumitale. Foarte bine că nu-ți place de Ceaușescu! Dar România?> <A, România o am aici în suflet. Dar nu-mi place de Ceauşescu!> <Foarte bine!> le spuneam. Trebuie totdeauna făcută o separare între ţară şi persoană.”
Pentru românii din Noua Zeelandă, Ion Datcu și-a asumat aceeași misiune: ”Acelaşi lucru mi s-a-ntâmplat în Noua Zeelandă. Zburam cu avionul şi, când să aterizez, pe aeroport era foarte multă lume cu steaguri. Din avion nu se vedea bine despre ce era vorba și mi s-a spus că aveam o demonstraţie. <Să vezi acum>, mi-am zis, <vor arunca cu ouă, cu roşii şi aşa mai departe.> Şi avionul a coborât ;i au venit acei români și m-au întâmpinat, toţi erau foarte prietenoşi. De fapt, ei veniseră să vadă un reprezentant al României şi nu al regimului. Fără îndoială că toţi erau contra lui Ceauşescu de fapt. Dar eu cred că era faptul că ţara la timpul respectiv avea acel moment de vârf ca prestigiu.”
Diplomația română a ajuns la antipozi pe urmele românilor care au deschis drumul. Iar într-o lume globală, expresia ”peste mări și țări” ar putea rămâne doar în tipăriturile vechi nu și în uzul curent.
